Vorbele Dariei

Un om implinit?este in primul rand un om care poate zambi sincer, curat, un om care poate rade sanatos si liber. Un om fericit, multumit cu el insusi, un om care isi cunoaste calitatile si defectele, care stie sa se controleze, dar care nu devine victima regulior si autocontrolului. Este un om echilibrat, care primeste tot ce i se da, si bune si rele, el reuseste sa se adapteze si sa depaseasca orice situatie. Un om implinit are cu siguranta sufletul plin de iubire si bucurie, iar din viata lui nu lipsesc Dumnezeu si dragostea. Partea materiala e mai putin importanta, dar echilibrat fiind si constient de potentialul sau, omul implinit sigur are un adapost, un job etc.

Ce consider eu ca este esntial in viata? Sanatatea este normal, pe primul loc. Am realizat ca fara ea, oricat de destept si ambitios ai fi, o boala de poate tranti imediat la pat si te poate impiedica sa iti dezvolti potentialul. Asta e cel mai important, sa iti mentii starea de sanatate si sa o respecti, printr-o viata echilibrata: somn destul, hrana potrivita, consum de apa, miscare. Mai este important sa ai sufletul liber si sa iubeasca permanent, in fiecare clipa. Rice, un fluture, o floare, o mancare, o carte, un barbat. Dar in fiecare clipa sufletul sa simta caldura iubirii, cred ca asta e hrana lui. Este esential sa daruiesti celor din jur, macar si un zambet sau un salut... e foarte greu insa, traim intr-o epoca in care esential e sa ai laptop, i-phone, nu stiu ce casti, nu stiu ce aparat foto, totul inseamna eticheta si bani. E important sa nu cadem in spirala asta a materialului, pentru ca e periculoasa si nu duce nicaieri, decat la pierirea umanului din noi. Da, e important sa ai un job bine platit,  o casa, sa nu ai grija facturilor, a mancarii, nu contest. Sunt elemente esentiale supravietuirii...insa ar trebui pe primul loc sa vina legaturile dintre oameni, sa incercam sa nu ne departam unii de altii prin tehnologie, sa nu ne robotizam singuri. E important sa pastram viu umanul din noi.

Eu pretuiesc viata in general. Cu totul, cu bune si cu rele. Din ce este bun, castig zambete si fericire, din ce este rau castig experienta si simt cum cresc si ma dezvolt ca fiinta, cum mi se largeste orizontul si mi se deschide mintea. Imi place viata pentr ca am oameni minunati in jurul meu, pentru ca exista muzica si culori si pt ca sunt binecuvantat cu simturi care imi permit sa traiesc experienta lor. Imi place sa merg, sa respir, sa mananc, sa imi fac dus. Fiecare lucru marunt pe care il presupune viata. E mai greu sa imi placa sa numar pastile si sa beau diverse bauturi ciudate pe post de tratamente, dar asta e pretul pe care trebuie sa il platesc pt culori si sunete, pentru oamenii minunati...e vorba de echilibru, poate si asta e frumusetea vietii. Ca nu iti ia niciodata fara sa iti dea inapoi, si nu da niciodata prea mult, fara sa compenseze in alta perioada. Este un dar minunat de la Dumnezeu pe care din pacate nu il apreciem mereu, ni se pare ca ni se cuvine.

vis

Te-am visat! Asa cum esti tu, luminoasa! Te-am visat Daria. Eram despartite de o fereastra inchisa, fara maner. Ne priveam si ne citeam pe buze. Imi aratai poze cu tine...eram imbracate la fel, doar ca ne despartea o fereastra. M-am trezit plangand cu un dor necrutator in suflet, imi spuneai "Mi-e dor de tine Mama"...DARIA mi-e dor de tine, draga mamii fata.
In fiecare zi te caut in vis, in gandurile mele, privesc fetele pe strada si ma astept sa te zaresc, caut in privirea lor privirea ta. Caut zambetul tau larg, zambetul tau aprobator, zambetul care-mi spunea Te iubesc mama!
Aici e toamna, urasc toamna, urasc toamna fara tine, urasc casa pustie, camera ta goala, pasii mei printre camere. 
In fiecare seara Roua si cu mine intram la tine in camera, nu ne asezam pe pat, stim ca nu avem voie, stam jos pe parchetul rece si te privim, ne rugam, te rugam...in fiecare seara iti spunem VINO AICI!

mesaj

Un timp voi posta aici doar mesaje care apartin mamei Dariei. Imi doresc sa apara cartea "copacul Dariei" de Daria Hornoiu si apoi voi aduna iar energia necesara pentru a continua proiectul...alta carte, fundatia "Comunitatea Dariei"...visez la un concurs pentru tineri, un concurs de literatura, cu un premiu...visez sa ajutam un copil bolnav, o familie care se prabuseste de durere...
Visez ca anul acesta de Craciun sa impodobesc bradul la Hospice, sa ne adunam ca altadata, sa cantati colinde, nu la Daria si mama ei, ci la fereastra de la Hospice.
De fapt nu visez, asta doresc!

Din scrierile Dariei:

"Eu pretuiesc viata in general. Cu totul, cu bune si cu rele. Din ce este bun, castig zambete si fericire, din ce este rau castig experienta si simt cum cresc si ma dezvolt ca fiinta, cum mi se largeste orizontul si mi se deschide mintea. Imi place viata pentru ca am oameni minunati in jurul meu, pentru ca exista muzica si culori si pt ca sunt binecuvantat a cu simturi care imi permit sa traiesc experienta lor. Imi place sa merg, sa respir, sa mananc, sa imi fac dus. Fiecare lucru marunt pe care il presupune viata. E mai greu sa imi placa sa numar pastile si sa beau diverse bauturi ciudate pe post de tratamente, dar asta e pretul pe care trebuie sa il platesc pt culori si sunete, pentru oamenii minunati...e vorba de echilibru, poate si asta e frumusetea vietii. Ca nu iti ia niciodata fara sa iti dea inapoi, si nu da niciodata prea mult, fara sa compenseze in alta perioada. Este un dar minunat de la Dumnezeu pe care din pacate nu il apreciem mereu, ni se pare ca ni se cuvine."

gandurile Dariei

Uneori ma tem ca nu voi fi capabila sa ajung psihologul care mi-am propus sa fiu. De ce? Pentru ca nu sunt sigura ca voi mai suporta vreodata sa vorbesc despre cancer. Sunt satula pana peste cap. De cuvantul asta, de boala asta, de simptome, de durere, de greutate, de sufocare, de manie, de tristete, de disperare. M-am saturat sa zambesc, m-am saturat sa „gandesc pozitiv” fara sa nu simt asta cu adevarat in suflet. M-am saturat. Vreau sa termin odata. Si daca trebuie, o sa alerg goala pe o autostrada de injectii si pastile. O conditie am: sa nu imi pierd parul intr-un curent acid provocat de injectiile-masina. Sa nu ma transforme fuga asta intr-un monstru. Sa nu arat din nou cum aratam in 2003. Sa nu fiu cheala. Imi vreau parul. Pentru unii, mai ales pentru cei care nu stiu cu adevarat ce inseamna cancer e usor sa spuna ca „E doar par. Parul creste la loc”. Noi, ceilalti stim mai bine. O fi crescand parul la loc, dar zambetele mai cresc la loc? Rasul isi revine? Ochii mai stralucesc ca inainte? Iar pentru cei care stiu cu adevarat ce inseamna cancerul si care nu dau importanta parului, pentru ei am numai admiratie. Eu nu am fost destul de puternica sa gandesc asa. Si nici nu vreau sa fiu. Parul meu se simte foarte bine cu mine. Si eu cu el.

o alta dimineata

Ma trezesc in fiecare dimineata, desi nu-mi doresc asta... ma trezesc intr-un pat trist, cu asternuturi dezamagite... ma ridic din pat si ma izbesc de o camera populata de ganduri. O camera mica cu visuri mari, o camera vesela ce va muri in curand. Nu mai vreau nimic. Dar nu am incotro. Ora 6 imi zbiara isteric sa ma pun pe picioare si sa ma desprind de universul asta atat de cald in tristetea lui si sa ma duc intr-un loc rece si obosit, unde oamenii sunt marionete ale unei iluzii: fericirea. Autobuzul-plin de ganduri, plin de oameni stresati, de oameni mari, de oameni mici, de fete, de baieti, este un autobuz al disperarii. Nu suport mersul cu autobuzul. Atatea chipuri, atatia ochi, atatea maini... dar nu-i nimic, mai rezist. Voi rezista. Si de data asta voi ajunge in banca. In banca mea rece. Intru in clasa, ma impiedic, imi zdruncin trupul si vreau sa ma desprind. Uite, oamenii care cred in mine. Ochii si mainile lor ce ma stiu vesela, ce vad in mine o invingatoare. Ziduri insufletite ce aseapta de la mine sa le dobor, sa le colorez. Nu, nu mai am culori si nu, nu vreau sa imi cumpar culori, nu mai vreau sa colorez, pentru ca un univers trist nu are culoare. Lasati-ma, m-am plictisit sa zambesc. Nu, nu am nimic, asta sunt eu, cea adevarata. Nu va place, nu? Nici mie.

toamna

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun. 

fara titlu!

Astazi este toamna. O zi frumoasa de toamna, cu frunze uscate si mute de atata galben. Este mult vant. Un vant puternic care m-a facut sa ma deplasez tare greu, deoarece rochia mea prea scurta avea o stare pentru dans, dans inalt purtat de vant. Sau poale in cap. Rochia. A trebuit sa fac pauze dese si sa ma rog de vant sa ma lase sa trec nevazuta si imbracata printre oameni, priuntre strazi, sa ajung la magazin pentru a ma „aproviziona”, pentru a da nastere secretului. Am mers si am mers, am infruntat furtuni de frunze si valuri uscacioase de aer, m-am luptat parca cu o forta supranaturala care dorea in orice chip sa ma pastreze curata, sa ma impiedice sa duc acest trup la sacrificiu. Dar eu am vrut sa lupt contra fortei si am luptat. Am vrut sa inaintez si sa ranesc acest trup asa cum si el ma raneste pe mine clipa de clipa. Si am inaintat. Si tot aceasta forta supranaturala a facut ca „otrava” cautata sa nu fie gasita in primul magazin si sa trebuiasca sa o caut. Cum se face ca dintre toate otravurile din magazine cea pe care ma hotarasem sa o folosesc aici nu se gasea? Nu stiu daca vointa mea a impresionat forta supraomeneasca sau daca pe contractul ei cu destinul era trecuta doar o data posibilitatea unei interventii directe in mediu...caci nu m-am lasat si in al doilea magazin am gasit otrava. Doua doze, una cu posibilitate de castig, 4000 de lei, bani care ar fi de mare folos, un secret placut ar fi acesta.

-         Buna ziua. Croissante cu ciocolata aveti?

-         Da, in spatele dvs., pe raft.

Mana mea tremura, ochii nu mai cauta sa citeasca ingredientele. Lapte praf, margarina, sare, nu ma mai intereseaza. Conservanti, coloranti, euri. Ochii mei nu vor sa citeasca nimic din exterior. Ci cauta sa citeasca inauntru. Inauntrul fiintei mele. Ce vad ochii mei in acele fractiuni de secunda? Vad saliva groasa cursa pe perna de atatea ori in care croissantele apareau apetisante in vis. Vad colegele in pauza fosnind ambalajele rosiatice si muscand cu pofta. Vad varful acela de crema de ciocolata care se rupe atunci cand buzele lor musca violent din croissant. Vad firmiturile pufoase de pe sanii lor. Vad bucata de ciocolata crema ramasa in colutl gurii. Vad...miros...salivez...vad chinul meu. Vad doua croissante in mainile mele si 10 ron pentru a plati.

Apoi ochii mei se maresc, devin ca doua gauri negre, cu o putere de gravitatie greu de imaginat, greu de reprezentat. Locuitor din afara universului meu ai fi vazut cum ochii mei topeau in gravitatia lor oua de ciocolata Kinder-surprise, ciocolata Rom, Kinder-bueno, ciocolata-Milka, bomboane cu rom. Tentatia era mare.

Retragerea. Destula otrava pentru astazi.

Ceasul? 15.38

Este atat de aproape de ora mamei, ora la care ea ar trebui sa vina acasa. Indes croissantele in geanata.

„O sa mananc unul si celalalt i-l arat si ii spun ca am vrut sa mananc dar nu am putut. Nu...nu, nu. Le mananc pe amandoua si nu spun nimic. Sau, ii spun, de  ce sa ma feresc? Ce poate sa imi faca? Si in plus, daca mi se face rau si ajung la spital, trebuie sa declar. .... .... .... De fapt, nu trebuie sa declar nimic, nu au cum sa ma verifice. Si daca mi se face rau asta e. E normal, de fapt dupa atata timp de mnacare curata.”

Am intrat pe usa. „Roua?” Roua se pare ca e la plimbare.

Sunt numai eu. Si croissantele. Si constiinta. Deschis geamul si trimit constiinta la plimbare. E soare mult afara si e o zi frumoasa de toamna.

Fosnesc ambalajul. Il deschid si las vidul din interior sa imi inunde fata, scot croissantul si musc dintr-o data o treime de blat pufos si crema gretoasa de cacao. „Sunt sigura ca are margarina”. Ce miros puternic. Si musc repede. „Ma suna mama.” Vorbesc cu ea si am gura plina de amestec de blat pufos si crema de cacao. Cuvintele mele sunt mincinoase datoria a ceea ce am in gura, o expediez repede. Mai musc o data. Ajung la colt. Privesc coltul dezamagita. Asa cum imi aminteam, croissantul abunda de crema doar la mijloc. Nu puteau sa imbunatateasca si ei asta in 3 ani?

Pe al doilea il las pe altadata. De fapt.... nu. Nu!! Cand voi mai avea eu curajul sa fac asta? Cand voi mai avea razbunarea si tristetea atat de pline? Nu. Astazi trebuie mancat. Acum, pana nu ajunge mama acasa. Il desfac. Caut crema printr-o muscatura violenta. O simt printre dinti, cum axplodeaza pe limba. Euri si margarina, lapte praf, zahar alb, faina alba. Otrava mea. Medicamentul meu. Otrava pentru trup. Medicament pentru nebunie.

Medicament si curaj sa merg mai departe. Si ce ar fi culmea? Sa castig acel premiu. Asta da ar fi o ironie din partea sortii.

Este o zi frumoasa de toamna. Croissantele sunt intr-un stomac care a fost gol prea mult timp. Crema de ciocolata curge printr-un corp bolnav de tristete si toate eurile alea calatoresc printr-un sange obosit de atata detoxifieri.

V-am pupat. „Musafiri” bunica si apoi mama.