o zi nepublicata!

sunt zile nepublicate in Simplu, Daria de Daria Hornoiu, m-am gandit ca...
 ziua...13 iulie 2008


Ce te faci dupa ce te-ai obisnuit cu spuma de ras in baie si cu gel de dus de la Garnier pour l'homme? Baia pare cam goala acum si nu mai e completa. Zac pe raft numai masca pentru puncte negre, crema de noapte a mamei si crema pentru cosuri a fiicei. Unde e crema care o folosea dupa ras? Sunt doar 2 periute de dinti, desi as prefera de acum sa fie 3, 4. Doar doua prosoape in baie, unul al mamei, unul al fiicei. Nu mai sunt 3. Nu se mai beau doua cafele dimineata. Iar vocile din casa de langa Opera sunt subtiratici. Sunt voci de femei. Nu se mai aude un glas gros care sa contureze "Bonjour" in fiecare dimineata.

Agatat in urechea fetei se aud doar mersul rotilor de geamantan, iar corpul ei simte doar caldura unor posibile brate de tata. Ah, si parul, parul ei se alinta incretindu-se dupa sarutul parintesc primit pe frunte. "A bientot!"

Ceai din flori de nuferi

Nu sunt racita, nici nu mi-a trecut, o duc pe picioare...dar mi-am facut un ceai din flori de nuferi, ca in cantecul lui Gelu Scrieciu, cu gandul ca-mi inlocuieste cafeaua de dimineata! E tarziu, nu pot bea cafea, si asa sufar de nesomn, de tristeti si zbucium. Azi am avut o zi minunata, nu la scoala, acolo de mult nu mai e o bucurie, ci acasa la noi. Intai m-a primit Roua cu saritura ei care ma lipeste de usa, apoi 10 minute m-am chinuit sa ma descalt fara sa-mi fure catelusa mea cizmele si sa le duca in curte! E distractiv. In urma cu ceva timp, puteau fi pe hol 10 perechi din incaltarile Dariei, Routa nu se atingea de el, pe ale mele mai are un pic si le ia si din dulap...apoi am aflat ca exista oameni care sunt atinsi de povestea de viata a fiicei mele. Asta mi-a ridicat acea aripa pe care o mai am, ca si cum as mai putea zbura! Eu nu mai pot zbura, pot eventual sa ma tarasc, insa astazi sigur si asa, doar cu o  aripa  m-am putut inalta. Cat sa sarut steaua mea luminoasa, Betelgeuse. Acum imi beau ceaiul. Are acea aroma a bucuriei cu lacrimi, acel dulce sarat. Va pup, Noapte buna!

Cafeaua de dimineata

Cafeaua de dimineata!

ador sa beau cafeaua in pijamale, cu parul valvoi, cu ochii inca plini de nesomn, sau somn, de vise, de impliniri si suspine. Ma cobor din pat si aprind luminile peste tot, pun ibricul pe foc, imi place cafeaua facuta in ibric, mirosul se raspnadeste prin casa, si astept sa dea apa in clocot! Cand e gata o torn in cana preferata a Dariei, am cana de peste 10 ani, ma cuibaresc pe coltarul din bucatarie si ii savurez aroma in timp ce fumul tigarii se ridica ducand cu el gandurile de peste noapte!

Am inceput sa beau cafea dupa ce am terminat liceul, dar nu zilnic! Dupa ce m-am casatorit a devenit un ritual! In apartamentul primit de la stat, care initial arata ca dupa bombardament, cu peretii vopsiti pana la brau verzi, cu o spoiala de var coscovit, nemobilat, aveam doar o saltea in dormitor, un resou si o masa in bucatarie, acolo am savurat primele cafele de dimineata! Aurelian se trezea, punea ibricul pe resou, apoi ma duceam si eu, cu patura pe mine, pe vremea aia caldura in apartament era un lux.Ne asezam pe cele doua scaune, unul de lemn si unul de plastic, imparteam din patura, ne luam cestile in mana si in cele 10 minute se facea trecerea de la noapte la zi, de la tineri la viitori parinti, de la inconsienta la seriozitate. 

Nu am renuntat la ritual. Cand a crescut Daria imi tinea de urat dimineata la cafea, ne faceam planuri...

Nici acum nu am renuntat la cafeau de dimineata! ador aroma ei!chiar daca uneori nu o simt, nu ca as fi racita, ci pentru ca poate nu am pus suflet cand am turnat apa in ibric!

O sa va invit sa o savurati alaturi de mine in timp ce eu voi scotoci in cutia rosie!
Va astept maine dimineata sa ne bem cafeaua impreuna!

din Zilele de Daria Hornoiu

..............................

Pf, cat timp a trecut de atunci... 6 ani. Prea mult timp, prea repede. Si oamenii pleaca dintre noi prea repede. Sau poate suntem luati prin surprindere si de aceea viata ni se pare atat de scurta?

Cine alege sa traim? Cine alege cand murim? Dumnezeu, nu? Ma tot intreb de atunci, cum de nu am fost eu cea care a murit? Cu o saptamana inainte si eu am avut accident cu masina, dar unul foarte mic, unde nimeni nu a patit nimic, doar eu m-am ales cu doua cucuie... cum de nu am murit eu? Eu, care de atata timp ma pregatesc? Ma astept intr-un fel sau altul. Nu stiu daca imi doresc asta, desi de multe ori cand ma privesc in oglinda si imi vad burta tip ca nu mai vreau sa traiesc. Dupa aceea ma calmez si realizez ca e frumos sa traiesti. Ca e bine... ca poti sa simti viata de fiecare data cand inspiri, cand saruti, cand plangi, cand iubesti... viata e pretutindeni. E soarele care te incalzeste cu razele lui, e padurea de pe Tampa primavara, sunt copii care ies galagiosi de la scoala, sunt masinile care tipa la intersectii, sunt batranii care traverseaza incet strada. Viata e peste tot in jur.

Si? Vlad nu vede asta acum. Nu poate sa accepte asta. Il vrea pe tatal lui inapoi. Degeaba copii tipa galagiosi cand ies de la scoala, daca tatal lui nu intra pe usa vineri seara si nu il cearta. Degeaba zac copacii infloriti prin parcuri daca Lucian nu bea o bere cu el sambata seara. De ce el? Ne intrebam cu totii asta. De ce asa? De ce idiotul ala nu are nimic? De ce? De ceee?

Credeam ca daca scriu o sa ma linistesc, o sa dau totul afara, dar pe masura ce scriu, ma enervez si mai tare si imi vine sa urlu. Sa urlu. Si vreau sa inteleg, vreau sa accept, stiu ca asta e voia Lui. Stiu ca nu controlam noi viata. Stiu ca timpul curge de patru saptamani asa cum curgea si pana acum. Stiu ca viata trece, curge mai departe. Ca moartea e inevitabila...ca ramanem doar cu amintiri.

Nu mai pot sa scriu despre asta. Nici nu vreau sa ma gandesc la urmatorul Craciun, cand masa va avea cu un scaun in minus, cand farfuriile vor fi in numar par, dar nu pentru ca s-a mai nascut un versor, ci pentru ca a plecat un unchi, un sot, un tata, un cumnat, un ginere... va fi atat de liniste.