o alta dimineata

Ma trezesc in fiecare dimineata, desi nu-mi doresc asta... ma trezesc intr-un pat trist, cu asternuturi dezamagite... ma ridic din pat si ma izbesc de o camera populata de ganduri. O camera mica cu visuri mari, o camera vesela ce va muri in curand. Nu mai vreau nimic. Dar nu am incotro. Ora 6 imi zbiara isteric sa ma pun pe picioare si sa ma desprind de universul asta atat de cald in tristetea lui si sa ma duc intr-un loc rece si obosit, unde oamenii sunt marionete ale unei iluzii: fericirea. Autobuzul-plin de ganduri, plin de oameni stresati, de oameni mari, de oameni mici, de fete, de baieti, este un autobuz al disperarii. Nu suport mersul cu autobuzul. Atatea chipuri, atatia ochi, atatea maini... dar nu-i nimic, mai rezist. Voi rezista. Si de data asta voi ajunge in banca. In banca mea rece. Intru in clasa, ma impiedic, imi zdruncin trupul si vreau sa ma desprind. Uite, oamenii care cred in mine. Ochii si mainile lor ce ma stiu vesela, ce vad in mine o invingatoare. Ziduri insufletite ce aseapta de la mine sa le dobor, sa le colorez. Nu, nu mai am culori si nu, nu vreau sa imi cumpar culori, nu mai vreau sa colorez, pentru ca un univers trist nu are culoare. Lasati-ma, m-am plictisit sa zambesc. Nu, nu am nimic, asta sunt eu, cea adevarata. Nu va place, nu? Nici mie.

toamna

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun. 

fara titlu!

Astazi este toamna. O zi frumoasa de toamna, cu frunze uscate si mute de atata galben. Este mult vant. Un vant puternic care m-a facut sa ma deplasez tare greu, deoarece rochia mea prea scurta avea o stare pentru dans, dans inalt purtat de vant. Sau poale in cap. Rochia. A trebuit sa fac pauze dese si sa ma rog de vant sa ma lase sa trec nevazuta si imbracata printre oameni, priuntre strazi, sa ajung la magazin pentru a ma „aproviziona”, pentru a da nastere secretului. Am mers si am mers, am infruntat furtuni de frunze si valuri uscacioase de aer, m-am luptat parca cu o forta supranaturala care dorea in orice chip sa ma pastreze curata, sa ma impiedice sa duc acest trup la sacrificiu. Dar eu am vrut sa lupt contra fortei si am luptat. Am vrut sa inaintez si sa ranesc acest trup asa cum si el ma raneste pe mine clipa de clipa. Si am inaintat. Si tot aceasta forta supranaturala a facut ca „otrava” cautata sa nu fie gasita in primul magazin si sa trebuiasca sa o caut. Cum se face ca dintre toate otravurile din magazine cea pe care ma hotarasem sa o folosesc aici nu se gasea? Nu stiu daca vointa mea a impresionat forta supraomeneasca sau daca pe contractul ei cu destinul era trecuta doar o data posibilitatea unei interventii directe in mediu...caci nu m-am lasat si in al doilea magazin am gasit otrava. Doua doze, una cu posibilitate de castig, 4000 de lei, bani care ar fi de mare folos, un secret placut ar fi acesta.

-         Buna ziua. Croissante cu ciocolata aveti?

-         Da, in spatele dvs., pe raft.

Mana mea tremura, ochii nu mai cauta sa citeasca ingredientele. Lapte praf, margarina, sare, nu ma mai intereseaza. Conservanti, coloranti, euri. Ochii mei nu vor sa citeasca nimic din exterior. Ci cauta sa citeasca inauntru. Inauntrul fiintei mele. Ce vad ochii mei in acele fractiuni de secunda? Vad saliva groasa cursa pe perna de atatea ori in care croissantele apareau apetisante in vis. Vad colegele in pauza fosnind ambalajele rosiatice si muscand cu pofta. Vad varful acela de crema de ciocolata care se rupe atunci cand buzele lor musca violent din croissant. Vad firmiturile pufoase de pe sanii lor. Vad bucata de ciocolata crema ramasa in colutl gurii. Vad...miros...salivez...vad chinul meu. Vad doua croissante in mainile mele si 10 ron pentru a plati.

Apoi ochii mei se maresc, devin ca doua gauri negre, cu o putere de gravitatie greu de imaginat, greu de reprezentat. Locuitor din afara universului meu ai fi vazut cum ochii mei topeau in gravitatia lor oua de ciocolata Kinder-surprise, ciocolata Rom, Kinder-bueno, ciocolata-Milka, bomboane cu rom. Tentatia era mare.

Retragerea. Destula otrava pentru astazi.

Ceasul? 15.38

Este atat de aproape de ora mamei, ora la care ea ar trebui sa vina acasa. Indes croissantele in geanata.

„O sa mananc unul si celalalt i-l arat si ii spun ca am vrut sa mananc dar nu am putut. Nu...nu, nu. Le mananc pe amandoua si nu spun nimic. Sau, ii spun, de  ce sa ma feresc? Ce poate sa imi faca? Si in plus, daca mi se face rau si ajung la spital, trebuie sa declar. .... .... .... De fapt, nu trebuie sa declar nimic, nu au cum sa ma verifice. Si daca mi se face rau asta e. E normal, de fapt dupa atata timp de mnacare curata.”

Am intrat pe usa. „Roua?” Roua se pare ca e la plimbare.

Sunt numai eu. Si croissantele. Si constiinta. Deschis geamul si trimit constiinta la plimbare. E soare mult afara si e o zi frumoasa de toamna.

Fosnesc ambalajul. Il deschid si las vidul din interior sa imi inunde fata, scot croissantul si musc dintr-o data o treime de blat pufos si crema gretoasa de cacao. „Sunt sigura ca are margarina”. Ce miros puternic. Si musc repede. „Ma suna mama.” Vorbesc cu ea si am gura plina de amestec de blat pufos si crema de cacao. Cuvintele mele sunt mincinoase datoria a ceea ce am in gura, o expediez repede. Mai musc o data. Ajung la colt. Privesc coltul dezamagita. Asa cum imi aminteam, croissantul abunda de crema doar la mijloc. Nu puteau sa imbunatateasca si ei asta in 3 ani?

Pe al doilea il las pe altadata. De fapt.... nu. Nu!! Cand voi mai avea eu curajul sa fac asta? Cand voi mai avea razbunarea si tristetea atat de pline? Nu. Astazi trebuie mancat. Acum, pana nu ajunge mama acasa. Il desfac. Caut crema printr-o muscatura violenta. O simt printre dinti, cum axplodeaza pe limba. Euri si margarina, lapte praf, zahar alb, faina alba. Otrava mea. Medicamentul meu. Otrava pentru trup. Medicament pentru nebunie.

Medicament si curaj sa merg mai departe. Si ce ar fi culmea? Sa castig acel premiu. Asta da ar fi o ironie din partea sortii.

Este o zi frumoasa de toamna. Croissantele sunt intr-un stomac care a fost gol prea mult timp. Crema de ciocolata curge printr-un corp bolnav de tristete si toate eurile alea calatoresc printr-un sange obosit de atata detoxifieri.

V-am pupat. „Musafiri” bunica si apoi mama.

ziua 42

Ziua 42

Dimineata mea a inceput la 9 cand a trebuit sa ma ridic din pat si sa merg la baie. Se pare ca am baut mult prea multa apa aseara. In orice caz, mai mult decat poate duce vezica mea peste noapte. Asa ca a fost o dimineata lunga, diferita de alte dimineti, cand ma trezeam la 11, 11 jumate. Azi m-am trezit la 9. si bine am facut. Ghici ce facea mamica mea in bucatarie de la ora 4? Ghici.

Ciocolata.

Mai mult sau mai putin, pentru ca e mai buna decat ciocolata. Are gust de joffre. Sa vezi si sa nu crezi. De fapt sa gusti si sa nu crezi. A spus ca ea a inventat retea, inlocuind din reteta pentru ciocolata de casa anumite ingrediente. A inlocuit de exemplu untul cu uleiul de masline. Evident ca ceea ce era lapte sau lapte praf a devenit lapte sau lapte praf din soia. Si cacao a fost inlocuita cu roscovele, care s-au comportat nemaipomenit. Nu am simtit nici un dezgust. Parca nici nu ar fi roscove. Dar ce imi pasa de compozitie? Are gust de joffre, dom’le. Altceva nu ma mai intereseaza. Nici macar caloriile.

Asadar azi e prima zi de toamna in care sunt cu adevarat fericita. Mai sunt 4 zile pana incep facultatea. Si am ciocolata. Multa. Si buna... ma duc la frigider sa ma mai indulcesc putin.

Ziua 45

Cate persoane din lume asculta in momentul asta Beatles?

Tie... (mie?)

Sunt zile... sunt acele zile in care simti ca nu valorezi nici doi bani, in care stii ca esti un prost si ca nu esti bun de nimic. Pur si simplu.

Tie... (mie?)

Nu iti iese mamaliga, desi e a 5 a oara cand incerci sa o faci, nu esti buna la mate, dar nici sa scrii la ore nu te chinui, stii ca nu arati bine, ti s-a uscat fata, iti cade parul, si-asa despicat la varfuri, nu ai calciu si mai ca lesini pe strada...zilele alea oribile in care totul merge pe dos si in care te certi cu toata lumea. In care nu dai randament, oricat te-ai fi chinuit inainte. Nu te poti concentra si vezi ca tot ceea ce te inconjoara e o marca a timpului...a timpului care nu mai are rabdare (dincolo de Morometii, chiar nu mai are rabdare).

Ei nu te mai suporta, s-au saturat de tine. Esti obositoate. Esti o povara pentru o lume intreaga. Tu, nu mai vrei nimic. Nu mai vrei sa traiesti si ti-e sila. Vrei doar ciocolata ta si te incapatanezi ca un copil mic. Poate ca, de fapt nici nu iti mai este pofta...dar ii ramai fidela. In plus, asa poti fi impotriva lor. Plangi. 2 ore daca poti. Fii isterica. Plangi. Da, nu esti buna de nimic. Esti urata, esti proasta si incapabila. Vrei sa fugi, dar nu de ei. Vrei sa fugi de tine. Din lumea ta.


*************************************************************************
Pe ea, nu o cunosc.

continuare....Eu sunt Androna

 5.

-         Andronaaa, trezeste-te, vei intarzia la scoala!

-   Of, lua-o-ar naiba de scoala... scoala, scoala, scoala... Acelaşi lucru in fiecare zi!

-         Androna, haide că intarzii la serviciu.

-         Gata, gata, mai stau cinci minute.

-         Androna, te rog.

-         De parcă ar lua foc scoala aia fara ţine. Gata, gata, vin!

Cam aşa se desfasoara fiecare dimineata din viata mea, asta

atunci cand ma terzesc bine dispusă şi am chef să vorbesc, pentru că de cele mai multe ori, mi-e gura inclestata de dezamagire...şi ma intreb de ce m-am trezit şi dimineata asta? Nu era „ţimpul meu” acum?

        

         Uita-te la fata mea! De ce trebuie să am cosuri? Nu mi-e indeajuns adolescenta? Sau lucrarea de azi la fizică? Mai trebuia să apari şi tu, nesuferitule... Ah, şi tocmai pe frunte!

        

-         Mama, ramanem fara pasta de dinţi! Nu uita să cumperi azi! A, şi balsam de par!

În sfârşit drumul spre şcoală. Măcar asta să îmi ofere ceva

plăcut. Calc pe imaginea vieţii mele. Roşu, galben, pe ici colo verde... a, şi portocaliul. Câtă căldură emană frunzele astea prin culori, dar, de fapt, cât de triste sunt, acum înconjurate de moarte. Mă uit la ele şi îmi vine să plâng. Ajung iaraşi în locul asta depresiv şi bolnav, numit imaginaţia mea şi realizez că aici eu sunt o frunză. Cât mai am pâna voi cădea din copac? În ce anotimp sunt şi de ce... de ce trebuie să vină toamna atât de curând? Mai ales acum când toţi îşi vad de treburile lor şi nimeni nu realizează ce mi se întâmplă. Pentru ei sunt la fel, doar o frunză verde, că orice alt adolescent.

6.

- Neaţa!

- Servus, Androna!

- Servus, puiule! Ce faci?

- Mi-e somn, ca de obicei. Uite ce ţi-am adus! O ciocolata mare pe care să o mâncăm împreună.

- Teo, ce m-aş face fara tine? Tot timpul ai grijă de mine. Mulţumesc!

- N-ai pentru ce.

- Cred că ciocolata asta e cel mai bun lucru care mi se va intampla azi!

- De ce?

- Pai, lucrarea la fizică nu aş considera-o un lucru bun, nici coşul asta imens... În plus, nu prea îmi merge bine cu Florin.

- V-aţi certat?

- Nu, dar cred că suntem pe punctul. Toata ziua avem discuţii, şi eu îl enervez, el pe mine. Mereu îmi spune să mă maturizez şi chestia asta mă disperă!

- Androna, îl iubesti?  Nu îl iubeşti, vezi şi tu cum merg lucrurile. Dar gândeşte-te bine. Sunteţi de şase luni şi cât, două săptămâni împreuna, nu? Are rost să se termine acum?

- Timpul nu contează. Contează de cum am ajuns amândoi să fim. În orice caz avem nevoie de o pauză. Uite, sâmbata, după Comandă am plecat împreună şi a fost un dulce cu mine, ai vazut şi tu.

- Asta până cand te-a sunat Răzvan.

- Nu... Răzvan nu are de a face cu asta.

- „Îmi rămâi datoare, trebuie să te revanşezi?”. Hai să fim serioşi, te place, Androna, şi te place mult.

- Nu, probabil băuse o bere şi era mai vesel.

- Tu sţii mai bine.

- În orice caz...

-         Buna dimineaţa, copii!

-         Buna dimineaţa.

-         Ce vreme urâtă! Sta să plouă. Hai să dăm o lucrare!

-         Nu am putea să o amânăm?

-         Da, domnule profesor.

-         Va rugăăăm.

-         Bine. Androna, ce îţi mai face neuronul? Se recuperează după                  

ziua de sâmbătă?

-         Here we go again..... Da, bineînţeles, a fost un mare efort

pentru el. De asta se va odihni o vreme.

-         Ne-am obisnuit cu toţii să stea în repaus.

-         Da, da... sigur.

Trrrrrrr. Clopoţelul salvator. Gata şi cu ora de zi. Gata cu

insultele. De fapt ce insulte? Proful are dreptate. Sunt o proastă care nu mai e în stare de nimic? Ce s-a ales cu eleva bună a Liceului Pedagogic? A ajuns cea mai mare proastă a Colegiului Şaguna. Am venit la cei mai buni ca să fiu cea mai proastă dintre ei.

-         Haide, nu mai fi suparata. Il stii pe prof... Tot timpul face glume. Asta îi face orele mai amuzante, chiar tu ai spus-o! Oricum, îţi pasă aşa de mult ce zice el?

-         Nu. Anyway, hai să iţi povestesc. Am stat sâmbătă toaaată ziua împreuna şi m-am simţit super cu el. Numai ca...Simt că relaţia noastra se blocheaza aici. Eu nu vreau să merg mai departe. Florin înţelege asta, dar e şi el în clasa a X-a! Vrea mai mult.

-         Te iubeşte mult şi ăsta e ultimul lucru care l-ar face să se despartă de tine. O să vezi, toate la timpul lor. Nici măcar nu e vârsta. Mai aşteaptă. Trebuie să mai creşti. Vei simţi când va fi momentul. Hai in curte că s-a oprit ploaia.

-         Uite-l pe Răzvan.

-         Da.

-         „A..”, „Andro...Androna”, aşa-i? Băi, ce-mi place!

-         J Servus.

continuare....Eu sunt Androna

3.

         -Servus. Am ajuns acasa.

        

         -Cum a fost? intreba mama. Ce face Razvan? Unde ati fost? Haide, haide si povesteste-mi.

        

         -Chiar trebuie sa ma enervezi? Lasa-ma in pace. Mai bine ai face dracu' ceva sa ne mutam odata din casa asta!

        

         -Dar ce s-a intamplat? V-ati despartit?

        

         -Lasa-ma in pace!!! Nu mai suport. Merg in camera.

        

         -Androna, te simti rau?

        

         -De ce tot timpul daca am nervi trebuie sa fie din cauza sanatatii? Oricum o sa mor si de abia astept. Toata lumea vrea sa scape de mine si sincera sa fiu si eu de toti. Va urasc. Si daca voi muri va fi numai din vina ta! Pentru ca nu am de gand sa lupt pentru viata in casa asta!

         - Esti egoista. Nu intelegi cat de greu imi este sa…

         -Nu ma intereseaza! Cand o sa mor sa te uiti la trupul meu si sa te gandesti ca daca ne mutam nu muream… Pentru ca altundeva as fi luptat.

         Fata izbucneste in plans. Iese din bucatarie trantind usa.

         “O sa il pierd pe Razvan, pentru ca nu il pot aduce aici… Cum as putea sa il aduc in casa asta sinistra, unde spiritele stau sa-ti inhate trupul sau mintea, sau pur si simplu te privesc atunci cand te dezbraci, cand faci baie… Nu il aduc aici! Curge prea mult sange si iubirea nostra va fi patata. Nu.”

         Cele doua "surori" cum le numeste toata lumea, desi sunt mama si fiica, locuiesc intr-o casa veche, care arata de parca imensa cladire ar fi insusi o fantoma ce bantuie strazile orasului.

         4.

         Mirela. Asa o cheama pe mama Andronei. Implineste 38 de ani anul acesta. 38 de ani in care nu a gasit fericirea. Tot ce iubeste cu adevarat este unica amintire ramasa de la sotul ei, Aurelian: fiica lor. Tot ce ii poate aduce fericire este fata ei; fata ei care pe zi ce trece se face tot mai rea. Fata ei obraznica, alintata, fata ei ascunsa, fata ei care ii spune ca o uraste si care nu i-a mai pupat obrazul de mai bine de doi ani.

         A ramas vaduva la numai 23 de ani cu o fetita de numai 11 luni si asteptand inca un baietel, ce nu avea insa sa se nasca, un baietel ce a murit in ea.

         Dar Mirela este o femeie puternica. O iubeste mult prea mult pe fiica ei. Nu s-a dat batuta. S-au mutat din locul acela plin de amintiri in Brasov, pentru a o creste cat mai bine pe Androna si a-i oferi tot ce e mai bun.

         Totul a fost frumos si viata incepuse sa ii arate o mica parte din fericire. Androna era o fata cuminte, care invata cu drag, mergea la scoala din toata inima, isi iubea mama.

         Si-acum mai are pastrate in sertar felicitarile facute de Androna in fiecare an de Pasti, de Craciun sau de ziua ei. Le facea de mana, le colora si ii scria cateva versuri. Plangeau amandoua in fiecare an pe 8 iunie, zi in care Aurelian mai facea un an de cand a murit. Plangeau tot impreuna pe 30 martie, cand el ar mai fi implinit un an. Tot impreuna plangeau si de Pasti si de craciun, pentru ca el nu era a colo sa le strangfga in brate. Se iubeau si se iubesc si acum, dar Androna vrea sa para dura si puternica, gresind.

         Insa fericirea ce le inconjura s-a spulberat cand s-a aflat ca Androna are cancer. Asta se  intampla prin clasa a VII-a, cand era inca un copil.

Daria, co-scenaristă

”Povestea Dariei Hornoiu, tânăra de 21 de ani despre care aţi citit în «Bună ziua, Braşov!» ar putea fi ecranizată. Parte din scrierile tinerei braşovence au fost integrate într-un scenariu scris de Raul Popescu, absolvent al Facultății de Litere din Brașov.
Daria Hornoiu nu mai e alături de mama ei, Gabriela, dar aceasta se încăpăţânează să păstreze vie memoria singurei fiice pe care a pierdut-o în această vară. Despre tânăra de 21 de ani care a dus nouă ani pe picioare un cancer nemilos aţi putut citi în ediţia din 12 iulie a cotidianului «Bună Ziua, Braşov!». Pentru a-şi uşura durerea despărţirii, mama Dariei a creat un blog, unde a început să posteze fragmente din jurnalul Dariei şi îşi doreşte să lanseze romanul neterminat al fostei şaguniste - „Bocancii Andronei”. Fragmente din roman, dar şi din jurnal au ajuns pe mâna lui Raul Popescu, absolvent de Litere braşovene, care a scris un scenariu, prezentat apoi într-un concurs pentru ateliere de scenaristică. Miza atelierelor, organizate de Asociaţia culturală «Secvenţe» şi SAGA Film, este ecranizarea unui scenariu.
«Despre concurs, am aflat de pe internet. Cât despre povestea Dariei, am aflat întâmplător. Un coleg mi-a cerut să mă uit peste textul romanului ei, pentru că urma să fie publicat. După două pagini mi-am dat seama de potențialul acestei povești şi de faptul că Daria este personajul meu. Daria, cea din acele pagini, m-a impresionat (ca și Daria pe care am cunoscut-o după, din relatările mamei și ale prietenilor! n.m.). În jurnalul său reuşeşte foarte bine să surprindă stări emoţionale diferite, trăite la graniţa dintre viaţă şi moarte, fără însă a fi patetică. Eu cred că Daria ar fi devenit o foarte bună prozatoare, dacă ar fi trăit», ne spune Raul Popescu.Creaţia lui Raul a fost aleasă de organizatori între cele 9 scenarii care vor concura pentru realizarea unui film.
În martie va fi ales scenariul câştigător.
Autorii celor nouă scenarii, printre care şi braşoveanul Raul Popescu, vor participa la o serie de ateliere de scenaristică, în Bucureşti, sub supravegherea tutorilor Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu. Atelierele încep din 9 septembrie şi vor dura şase luni. În cadrul atelierelor, tinerii vor lucra la analizarea, rescrierea şi finalizarea acestor scenarii. Pe lângă consultările individuale cu tutorii, vor fi organizate cursuri intensive şi studii de caz deschise publicului, susţinute de profesionişti consacraţi din industria cinematografică românească: Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Florin Şerban, Marian Crişan şi Adrian Sitaru, potrivit site-ului concursului. În martie 2012, la finalul atelierului, SAGA Film va oferi 10.000 de euro pentru cumpărarea scenariului desemnat câştigător.”

(Articol semnat de Adina Chirvasă, apărut în ”Bună ziua, Brașov!”, numărul din 3 septembrie 2011)

Am postat acest articol pentru că relatează pe scurt, lapidar, jurnalistic, o poveste mult mai complexă decât pare la o primă vedere. Și îmi place, recunosc, nota de senzațional dată de titlu (deh, fiecare cu slăbiciunile lui!). Mama Dariei crede că seria de coincidențe care m-a pus față în față cu textele Dariei a fost voia fiicei sale. Nu contest. Dimpotrivă, și eu am aceeași părere. Poate voi povesti vreodată prin ce tertipuri ale destinului am ajuns să o cunosc pe Daria cea textuală. Până atunci, cele de mai sus, în felul lor, sunt mai mult decât lămuritoare. Mâine, 8 septembrie 2011, voi fi în București. Vineri voi participa la primul atelier coordonat de Răzvan Rădulescu și Alex Baciu. Din păcate, Daria nu va fi cu mine. Sunt sigur cu veghea ei nu va fi zadarnică. Că strădaniile ei de-aici, de pe Pământ, nu au fost în van. Daria va trăi prin povestea care îi poartă numele. Va trăi prin scrierile ei (am fost impresionat nu numai de calitatea acestora, ci și de cantitate! Ea stat printre noi numai 21 de ani, dar a scris pentru 50! ”Scrisul este pentru mine un fel de terapie”, mărturisea în jurnalul ei). În toamna asta mă voi ocupa de o antologie Daria Hornoiu. Și de scenariul care îi poartă numele.  
(Raul Popescu)

Postarea de mai sus, preluată de pe blogul Erasmen, are câteva comentarii emoționante. Iată-le:
almanahe: Să nu uiţi, Darie! (să te întorci, adică).
Sper că EŞTI, că nu eşti părere! Ieri, am bătătorit calea wordpress-blogspot. Ştiam să mă întorc la mine-n foi cu ochii închişi. Pe-aici nici nu-i mai deschideam. Mă gândeam că ţi-a venit titlul de hac. Scria acolo că te-ai şters. Acum, când am văzut că aripile roşcatei începeau a o încărca în uşoară dezvăluire...m-am bucurat, iaca, ce să mai, am zis-o!
Abia aştept să te spui pe tine şi "tertipurile destinului" ce te-au întâlnit cu textele Dariei.
Am citit şi-acolo. Am plâns. Pentru mama ei. Dar mă şi bucuram, totodată. Înţeleg că şi soţul ei, al mamei, e împreună cu Daria, dincolo de curcubeu. Daria a trăit şi-a murit înţelegând. Mama ei va trebui să trăiască neînţelegând. Daria a murit, dar trăieşte. Mama ei trăieşte, dar a murit. A murit de două ori. Nu ştiu ce e mai trist! Să te duci acolo de unde-ai venit, chiar dacă chinuit sau să rătăceşti încă pe-aici, întru căutarea unei înţelegeri decente şi satisfăcătoare a dincolo-ului?

Am cunoscut acum 13 ani, un puşti de 15 ani, întâmplător, într-o tabără de teatru. Eu eram unul dintre traineri, cu vreo 10 ani mai mare ca el. Şi-am ieşit, într-o seară, afară din cabană. Era destul de frig. Era bolnav de leucemie, dar eu habar n-aveam în seara aia, că în mai puţin de-o lună se va stinge de tot. Era un puşti foarte înalt, uscăţiv şi palid. Boala îl marcase. Dar nu am analizat în profunzime. Era fascinat de teatru şi de viaţă, în general, şi ne-am pus la taclale. Vorbeam mai mult eu, el era cel cu întrebările. Inhala tot, cu o poftă nemaivăzută. Ne-am aşezat direct pe iarbă. Nici-un indiciu despre viaţa lui, în stingere lentă şi dureroasă. Ba, dimpotrivă! Era atât de aprins şi voia să ştie cât mai multe, despre teatru, despre, despre…Îi tot ziceam, că e tânăr, ce-i cu graba asta, că o să înţeleagă el singur ce şi cum. Mai mult decât atât, că o să le simtă şi-o să se îndrume singur înspre. La un moment dat, a venit prietena lui. Adusese şi o pătură cu ea. A început să-l certe, că stă direct pe iarbă. Era un limbaj criptat, chiar dacă cu cuvinte simple. Am crezut că e prea grijulie şi un pic geloasă. La un moment dat chiar îmi venise să intervin, dar am renunţat. El s-a enervat foarte tare, îi spunea că oricum nu contează. Ea a fugit plângând în cameră, iar el s-a aşezat apoi pe iarbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Calm. Cu ochii un picuţ înlăcrimaţi. Oricum, în tot acest răstimp, mă ridicasem şi m-am îndepărtat, căci nu voiam să le fiu ca un ghimpe în coastă. Aveam povestea mea, pentru mine părea o ceartă simplă, între doi îndrăgostiţi. M-am aşezat apoi lângă el. S-a năpustit (da, e cuvântul cel mai potrivit pentru acel moment) , mi-a desfăcut braţele, pe care le sprijineam de genunchi, şi le-a pus în jurul lui, obligându-mă să-l ţin în braţe şi-apoi a început să plângă. Zgomotos. L-am strâns atât de tare în braţe, că îmi era frică să nu-l omor chiar eu. Nu mai putea.

16 septembrie 2011, 02:04

almanahe spunea...

Plângea, şi plângând îmi explica. Se săturase de tratament, de tot. Îi părea rău de maică-sa. Şi de toate cele multe(le) pe care nu va apuca să le facă. Nu era împăcat. Se prefăcea că e tare, pentru ai lui. Pentru iubita lui, de care îi părea rău. Nu-şi împărţise tristeţea cu nimeni, până acum, când pierdut în braţele mele, se destăinuia. Scrisese mai multe scrisori, adresate mamei lui, le ţinea ascunse. Voia să le ascundă prin diferite cotloane ale casei, printre cărţi, pe sub covoare. Peste tot. L-am sfătuit să n-o facă. Să i le dea chiar el, înainte de. Ca o presimţire. Ca un final sincer. Acolo scrisese tot, şi despre dureri, şi despre vise, despre făcute şi nefăcute. Am aşteptat răsăritul, apoi ne-am dus spre cabană. Ne-am îmbrăţişat din nou, ca de rămas bun, pentru o nouă zi. A doua zi ne priveam cu subînţeles, şi-mi amintesc şi-acum, ca ieri, acele cadre, derulându-se, cu încetinitorul. Nu ne-am mai vorbit deloc. Am evitat reciproc apropierea. Eu mă încărcasem cu toată durerea lui, n-am putut trece peste. Iar el, mai uşurat, zburda. În următoarea zi, ne-am întors în oraş. Peste fix, o lună, într-o seară din miez de toamnă, exact de ziua mea a sunat o prietenă comună, de-a lui şi de-a mea, la uşă. Nu petreceam. Eram singură. A intrat, a început să plângă şi mi-a zis că Paul murise, la spital, în braţele mamei sale. Răcise puternic în acea seară de septembrie, fiindcă stătuse direct pe iarbă. Îi dăduse scrisorile mamei, renunţase la propriul plan. Am ţinut-o-n braţe, să nu se prăbuşească. Apoi, m-am aşezat şi eu, în genunchi, împreună cu ea, sprijinindu-ne un ape alta, şi am început şi eu să plâng, tremurând, pe muţeşte…
Atât…
Am ţinut atât de mult povestea asta în mine, că era probabil momentul să o dau afară…şi nu oricum.


Mulţumesc!
Şi mult spor la scris!
Şi FII, alteori! :)

 

Zilele, Eu sunt Androna

 incep sa public cate putin din romanul Dariei.

Zilele, Eu sunt Androna

Androna si Razvan

         Ah! Agitatie nebuna, oameni nebuni…toata lumea asta urla…totul urla, Piata Sfatului canta si nimanui nu-I pasa de dragostea lor… Toata lumea este atat de atenta cu acest concert, unde toti tampitii striga si injura, unul mai tare decat celalalt, incat se pare ca ei au ramas uitati undeva departe de timp si de spatiu.

         Cei doi copii, cei doi adolescenti, ce s-au smuls din zarva aia oribila pentru a fi singuri. Singuri in sanul naturii, singuri in noapte, aproape de stele, aproape de Dumnezeu. Stau pe banca si se uita la cer, la cerul ce este (uimitor pentru perioada asta a anului) senin. Dupa munte se vede luna plina, perfecta de rotunda acum, iar in jurul ei niste inele rosiatice. Stele sunt destul de putine, insa totul este clar, atat de clar...

        

         Desi zgomotele acelea ingrozitoare le sparg urechile, le joaca in minte numai o imagine…Amandoi se gandesc la acelasi lucru. “Cum? Cum as putea sa o sarut?”, “Ce as putea spune sa nu par prea indrazneata?”, “Macar sa o tin in brate…” Baiatul se apropie de fata si ii ia fata in maini. Fata inchide ochii si isi apropie buzele de ale lui. Miracolul s-a produs. Cele doua perechi de buze sunt una singura, cele doua suflete merg pe acelasi drum... Buzele lor canta aceiasi melodie; sunete infinite si placute spulbera zarva din aer…Sunetul iubirii lor se roteste in ceruri, spargand imaginea clara a stelelor, spargand lumea in bucati, creand una noua, doar pentru ei, doar pentru ei doi.

         Desi clipa asta ar trebui sa fie perfecta pentru ea, mai ales, gandurile ii spulbera momentul. Cantecul ia sfarsit. Cei doi deschid ochii. Tanara se ridica.

         - Trebuie sa plec, murmura ea.

        

         Tanarul se ridica socat, fara sa inteleaga nimic. “Doamne, ce am facut? Of, am dat-o in bara. Am jignit-o.” Insa se ofera sa o conduca spre casa.

         -Nu. Am nevoie de intimitate. Nu vreau sa ma conduci acasa, mai vreau sa ma plimb.

         -Atunci ne plimbam impreuna, spuse baiatul cu multa afectiune in voce.

         Am spus nu! Vreau sa ma plimb singura. Nu intelegi?  rabufneste fata.

         Cei doi coboara tinandu-se de mana. Aproape ca au ajuns. Buzele lor urmeaza sa se atinga iar. Melodia lasata undeva pe culmile dealului se apropie de ei ca o furtuna… Acelasi sunet… Tanarul o apuca pe Androna de brat, se apleaca si o saruta. Atat de tare muzica lor, atat de puternica, incat fata abia se abtine sa nu izbucneasca in lacrimi.

         "Iarta-ma. Iarta-ma ca ti-am raspuns urat. Dar...trebuie sa ma intelegi. Da? Haide, du-te acasa. iti dau bip cand ajung", incerca fata sa il imbuneze.

         Razvan ii spune doar un "pa", sec pentru ea, dar plin de durere izvorata de undeva adanc din inima lui. “Nu o inteleg… De fapt, nu mai inteleg nimic. Ce se intampla cu ea? De ce este atat de dificila?”

2.

“Nu mai suport. O sa innebunesc. De ce nu exista un strop de fericire si pentru mine? Sunt o proasta... Sufar si ii fac si pe cei din jurul meu sa sufere. Mai bine nu ma intalneam cu Razvan, mai bine o lasam balta. In fond, de ce am nevoie de el? Oricum se va plictisi de mine si in scurt timp imi va da papucii. Doar nu ma iubeste si niciodata nu ma va iubi. Nici macar nu merit sa vorbesc despre iubire… Oricum, eu nu il merit. Este prea bun pentru mine. Sunt prea rea si neascultatoare. Meritam sa mor. Asta trebuia sa se intample. Trebuia sa mor si nimeni nu mai avea de suferit. Eram acum departe, langa el si invatam glasul vocii sale, invatam atingerea lui parinteasca. Dar nu am murit. Nu, traiesc si ma chinui din nou cu acelasi monstru. Lupt din nou pentru acelasi lucru: viata…

         La dracu, este deja ora zece jumate! Mama trebuie sa fie ingrijorata. Ar trebui sa plec spre casa, si-asa imi este frig... Nu este acum momentul sa filozofez.

Aiurea. Atat de aiurea este totul in viata mea.  Of, Razvan, de ce nu ai aparut in alt moment din viata mea?”

Bocancii Andronei, de Daria Hornoiu

Bocancii Andronei

         Bocancii scârţâiau la atingerea zăpezii. Zgomotul ăsta o înnebunea. Un sunet subţire, înalt, puternic. Bocanci afoni. Se repeta de fiecare dată când punea piciorul pe zăpadă. Fiecare pas cu zgomotul său, de fiecare dată mai asurzitor, mai strident, mai obositor. La fiecare pas, simţea că întoarce în urma ei mii de priviri, deşi strada era goală. Parcă ieşeau şi spiritele celor îngropaţi în cimitirul din deal, ca să o mustre pentru gălăgie. Ferestrele se închideau singure ca să îşi ferească stăpânii casei de zgomotul bocancilor ei. Zăpada muşca din asfalt atunci când Androna călca pe ea. Nu de durere, ci din cauza gălăgiei. S-ar fi topit zăpada săraca, dacă ar fi avut îndeajuns soare, numai să nu mai audă bocancii Andronei.

         Totuşi, continuă să păşească. Având capul plecat, apăsă poarta, care scoase şi ea un zgomot puternic, ameninţând să trezească întregul cartier. Faţa ei palidă era acum pătată cu rozaliu în obraji. Închise poarta în urma ei şi se opri pentru două secunde. Ca în fiecare dimineaţă, nu era sigură dacă a încuiat uşa. Să se întoarcă? Parcă totuşi a încuiat-o. Imposibil să o fi lăsat deschisă. Nu are rost să se întoarcă din drum, sigur a încuiat uşa. Dar geamul? Parcă şi geamul.

         Îşi scose mănuşa roşie de pe mână, pentru a putea manipula butoanele fragile ale mp3-player-ului. Un obiect atât de mic, care conţine sute, mii de biţi de informaţie. O mică fereastră spre altă lume, cu alte zgomote, unde nu se aude pe sine aşa cum este, unde poate fi aşa cum îşi doreşte, o „ţară a minunilor” pentru Androna, un tărâm departe de acesta, fără oameni, unde sunt doar gândurile ei, gata să îi coloreze imaginaţia.

         În fine, începu să urce dealul, cel mai scurt drum spre facultate. Cu paşii rari, mărunţi, dar gălăgioşi, din cauza bocancilor. Încet, pentru că oricum a plecat mai devreme către facultate. Încet, pentru că oboseşte mult prea repede, încet pentru că se ascunde, pândeşte, nu vrea să fie văzută, nu vrea să fie remarcată. Măcar încă 20 de minute să stea liniştită, cu gândurile ei, fără să trebuiască să zâmbească mereu şi să fie prietenoasă, măcar puţin să nu o vadă nimeni şi să nu vadă pe nimeni.

         Îşi puse căştile în urechi. „Salut, c'est encore moi/ Salut, comment tu vas?/ Le temps m'a paru très long/ Loin de la maison j'ai pensé à toi...” Melodia asta a înghiţit zgomotul bocancilor. Paşii ei erau acum tăcuţi, puţin obosiţi de la urcare. Cânta alături de Joe Dassin cu vocea ei interioară, mult mai melodioasă decât cea reală, care falsează fiecare notă şi care stâlceşte cuvintele franţuzeşti. În mintea ei, există o voce sublimă, de domnişoară, care cunoaşte notele muzicale şi care tratează cu delicateţe fiecare „r”, fiecare vers în parte. Iar în mintea ei, melodia capătă grandoarea unui concert. Unde ea este pe scenă şi cântă, umplând ochii din sală de lacrimi. Fără microfon, reuşeşte să pătrundă în sufletele tuturor. Fiecare sunet este articulat cu delicateţe asemeni unei franţuzoiace. Parcă şi chipul ei capătă în lumina reflectoarelor trăsături franţuzeşti. Nasul este ceva mai subţire decât în realitate, iar gâtul este mai lung. Părul are o nuanţă mai deschisă şi câteva şuviţe uşor ondulate la vârfuri cad peste faţă, din coada de cal prinsă pe o parte. Talia este infinit mai subţire, iar degetele au căpătat lungimea şi delicateţea unei artiste care şi-a petrecut întreaga copilărie cântând la pian. Mişcările sunt acelea ale unei feline. Sau poate se aseamănă, mai degrabă, cu floarea-soarelui la atingerea razelor luminoase ale astrului? Paşii ei sunt mărunţi, iar picioarele îi sunt acum mai lungi, mai subţiri. Poartă un pantof cu toc jos şi cu o fundă în faţă. Culoarea fundei este aceeaşi cu bretelele rochiei şi cordonul care îi încinge talia. Rochia de un bleumarin deschis capătă nuanţe de verde smarald şi turquoise atunci când reflectoarele se rotesc ameţitoare pe scenă. Numai chipul îi rămâne de un alb pur, indiferent de mişcările luminilor. Iar ochii, ochii cântă şi ei, împreună cu glasul cristalin care umple sala.

         Ei, şi dacă nu ar fi această artistă minunată pe scenă, este, în cel mai rău caz, domnişoara care a inspirat versurile. O tânără de 17 ani, cu breton tăiat drept, la linia sprâncenelor. Un breton gros, care îi scoate în evidenţă ochii negrii şi zecile de pistrui cărămizii care se preling de pe nasul mic. Buzele sunt pline şi mereu umede. Urechile sunt lipsite de bijuterii şi se ascund sub un păr lung şi drept, care cade până spre umeri. Umerii sunt micuţi şi uşor lăsaţi. Este o fată delicată, fragilă, poate tot o franţuzoaică. Da... sigur o franţuzoiacă, o frumuseţe gen Jane Birkin, care să inspire şi să seducă bărbaţi de seama lui Serge Grainsbourg.

         Trei melodii de-ale lui Joe Dassin i-au luat de data aceasta să urce şi apoi să coboare dealul dinspre parc. Două chipuri, două fete. Două franţuzoaice, una artistă, cealaltă muză. Două chipuri atent creionate de dorinţele ei şi iată că dealul a fost învins, fără să mai audă greutatea bocancilor sau gemetele zăpezii. Ajunsă pe trotuar, în faţa trecerii, ezită să traverseze strada, dar prinse curaj amintindu-şi de bara poziţionată cu 10 metri înainte de trecerea de pietoni, pentru a face maşinile mult prea grăbite să încetinească. Aşa că, se uită bine în stânga şi călcă sigur pe primul dreptunghi alb al trecerii de pietoni. Încă unul, încă unul, şi se trezi teafără pe partea cealaltă a trotuarului. În urma ei, lăsase şaisprezece dreptunghiuri albe, atent desenate pe asfalt, două autobuze aglomerate care aşteptau să plece, un taxi şi două maşini, una roşie şi una gri. O Dacie veche şi un Opel. Un şofer nervos, o doamnă isterică, prea mulţi liceeni gălăgioşi în spatele autobuzului. Lăsase în urmă oameni, culori, forme, fantezii. Pe partea acesta a trotuarului este mai aproape de realitate. Aici este la jumătatea drumului dintre facultate şi casă. Franţuzoaicele, cordonul rozaliu al rochiei, pantofii cu toc, toate trebuie să rămână pe partea cealaltă.

         Între timp, începuse să ningă. Fulgi mărunţi se topeau pe buzele moi ale fetei, încercând parcă se le trezească. Se uită la ceas, de teamă ca nu cumva imaginaţia şi fanteziile ei hrănite de muzica franţuzească să nu îi fi încetinit prea mult ritmul. Dar nu, nu exista pericolul de a întarzia. Din contră, ca de fiecare dată va avea sa ajungă prea devreme la facultate. Cum, nici ea nu ştia, mereu parcă plutea pe un nor, în afara spaţiului, în afara timpului. Se urca acolo, pe norul alb şi moale, cu bocancii în mână, ca să nu îl jignească, iar acesta o purta spre şcoală, printr-o lume inedită, o lume doar a ei. Traversă parcul încet, mulţumită de timpul generos care îi îngăduia să mai viseze puţin. Dansa acum în sinea sa pe notele muzicale. Sau pe norul pufos? Parcă îi simţea ghemotoacele de vapori gâdilându-i tălpile. Se opri puţin la copacul ei, care era acum dezbrăcat de frunze şi care o privea străin de data aceasta. Ar fi vrut să îl invite la dans, să se bucure împreună de minutele dăruite de domnul Timp în acestă dimineaţă. Copacul ei nici măcar nu o privi. Se gândi că nu o mai recunoaşte. Poate din cauza căciulii care reuşea să îi acopere o treime din faţă. Sau poate din cauza nasului înroşit de la frig? Nu se întristă; o fi îngheţat şi bietul ei copac. Or fi îngheţat şi amintirile lui odată cu tulpina şi crengile. Dragul ei copac, încă puţin mai trebuie să aştepte. Are să vină primăvara şi o să se dezmorţească. Şi tulpina, şi crengile, şi amintirile lor.

         Îl mângâie cu mâna şi plecă mai departe. Oameni. Oamenii erau mai mulţi acum. Din ce în ce mai mulţi. Şi mai grăbiţi. Ignoranţi. Egoişti. Singuri. Se mişcau asemeni unor marionete ghidate de un vrăjitor, care stă agăţat undeva, printre crengile îngheţate ale copacilor, şi care îşi bate joc de ei. Oricât de repede s-ar mişca, tot vor avea să întârzie la serviciu. Vrăjitorul trage sfoara înapoi. Oricât ar fi de atenţi, măcar doi se vor ciocni între ei. Măcar de şi-ar întâlni o fată şi un băiat privirile, aşa dimineaţa ar fi protejată de răceala şi indiferenţa oamenilor.

         Ajunsă la semafor, acesta îşi preschimbă brusc verdele în roşu. Evident, pentru pietoni. Nu-i nimic, are timp. Nu va întârzia. În mai puţin de două secunde, se adunaseră oameni în jurul ei; şi continuau să se adune. După 30 de secunde de culoare roşie, semaforul hotărî că este rândul pietonilor să îşi continue drumul. Oameni. Aşa de mulţi oameni erau acum la semafor! Două armate, gata să se ciocnească. Unul cu diplomat negru şi palton lung, din lână groasă, care vorbea la telefonul mobil. Trei liceence de vreo 14-15 ani, cu pantalonii gri de stofă ieşind din paltoane. O bătrână cu plasa goală, merge la cumpărături dis-de-dimineaţă. Pe cap, poartă un fes croşetat, de un gri închis, iar la gât, poartă o eşarfă vişinie. Un băiat cu părul lung, îmbrăcat în piele, care ascultă muzică la căşti. Cu siguranţă, nu asculta Joe Dassin. Poate Judas Priest sau Iron Maiden. Două domnişoare pe tocuri şi cu gecuţe puţin cam subţiri pentru cele 12 grade sub 0, dar care se ţin bine de braţ şi de mapele negre şi subţiri. Cu siguranţă, studente. Sunt înalte, frumoase, au încredere în ele. Desigur că au genele date cu rimel negru şi părul vopsit. „Armata” Andronei înaintă dinspre parc, hotărâtă, în stradă, pentru a ajunge pe cealaltă parte, la Modarom, de unde plecă altă „armată” de oameni. Un băiat cu un câine labrador, un cuplu tânăr, un băieţel de vreo 8-9 ani, cu un ghiozdan mai mare decât el, un bătrân cu nepoţica de o mână şi cu gentuţa ei în cealaltă. Atâţia oameni. Grăbiţi. Două armate care nu vor lupta între ele, care nu vor lupta împreună, ci fiecare ostaş va lupta pentru el însuşi, pentru o clipă câştigată în drum spre şcoală sau spre serviciu. Toţi luptă pentru timp.

         Ieşită din muşuroiul semaforului, Androna trecu pe lângă băncile îngheţate de lemn şi înaintă spre Liceul Unirea. O clădire mare, galbenă, impunătoare, care îneacă zgomotul monoton al claxoanelor dimineţii cu voci de copii gălăgioşi. Ferestrele sunt toate deschise pentru a spune lumii întregi câtă tinereţe se află acolo. Androna aruncă o privire la maşinile parcate. Erau de toate culorile. Albastre, verzi, roşii, negre. De cealaltă parte a străzii, însă, numai maşini albe. Taxiurile, care îşi aşteaptă clienţii de la primele ore ale dimineţii. În faţa liceului, de asemenea maşini multe, modele mai vechi, două-trei modele noi. Toate aliniate, aşteptând cuminţi să treacă cele 7 ore de curs.

         Facultatea ei, după colţ. Nu mai trebuie decât să traverseze strada şi să îşi picteze un zâmbet larg pe buze. Să îşi scoată din buzunar două luminiţe, una pentru un ochi, cealaltă pentru celălalt ochi, două luminiţe asortate la zâmbetul de astăzi. Azi, la fel ca în fiecare zi, îşi va înveseli colegii, va spune glume, va sări prin curtea facultăţii, va cânta fals, aşa cum cântă ea de fapt, va râde, va juca rolul la fel de bine ca în celelalte zile. Nici astăzi nu va lăsa durerea să iasă la suprafaţă, să îi rideze faţa, să îi ofilească zâmbetul, să îi întunece părul. Va trebui din nou să lase „r”-urile franţuzeşti, norul şi copacul ei, scena, luminile, pentru a lua parte la parada vieţii cotidiene. Aceiaşi profesori, aceiaşi colegi, aceleaşi foi îndoite, acelaşi pix şi aceeaşi bancă. Toate o aşteaptă pe ea.