Bocancii Andronei
Bocancii scârţâiau la atingerea zăpezii. Zgomotul ăsta o
înnebunea. Un sunet subţire, înalt, puternic. Bocanci afoni. Se repeta de
fiecare dată când punea piciorul pe zăpadă. Fiecare pas cu zgomotul său, de
fiecare dată mai asurzitor, mai strident, mai obositor. La fiecare pas, simţea
că întoarce în urma ei mii de priviri, deşi strada era goală. Parcă ieşeau şi
spiritele celor îngropaţi în cimitirul din deal, ca să o mustre pentru gălăgie.
Ferestrele se închideau singure ca să îşi ferească stăpânii casei de zgomotul
bocancilor ei. Zăpada muşca din asfalt atunci când Androna călca pe ea. Nu de
durere, ci din cauza gălăgiei. S-ar fi topit zăpada săraca, dacă ar fi avut
îndeajuns soare, numai să nu mai audă bocancii Andronei.
Totuşi, continuă să păşească. Având capul plecat, apăsă
poarta, care scoase şi ea un zgomot puternic, ameninţând să trezească întregul
cartier. Faţa ei palidă era acum pătată cu rozaliu în obraji. Închise poarta în
urma ei şi se opri pentru două secunde. Ca în fiecare dimineaţă, nu era sigură
dacă a încuiat uşa. Să se întoarcă? Parcă totuşi a încuiat-o. Imposibil să o fi
lăsat deschisă. Nu are rost să se întoarcă din drum, sigur a încuiat uşa. Dar geamul? Parcă şi geamul.
Îşi scoase mănuşa roşie de pe mână, pentru a putea manipula
butoanele fragile ale mp3-player-ului. Un obiect atât de mic, care conţine
sute, mii de biţi de informaţie. O mică fereastră spre altă lume, cu alte zgomote,
unde nu se aude pe sine aşa cum este, unde poate fi aşa cum îşi doreşte, o
„ţară a minunilor” pentru Androna, un tărâm departe de acesta, fără oameni,
unde sunt doar gândurile ei, gata să îi coloreze imaginaţia.
În fine, începu să urce dealul, cel mai scurt drum spre
facultate. Cu paşii rari, mărunţi, dar gălăgioşi, din cauza bocancilor. Încet,
pentru că oricum a plecat mai devreme către facultate. Încet, pentru că
oboseşte mult prea repede, încet pentru că se ascunde, pândeşte, nu vrea să fie
văzută, nu vrea să fie remarcată. Măcar încă 20 de minute să stea liniştită, cu
gândurile ei, fără să trebuiască să zâmbească mereu şi să fie prietenoasă,
măcar puţin să nu o vadă nimeni şi să nu vadă pe nimeni.
Îşi puse căştile în urechi. „Salut, c'est encore moi/ Salut,
comment tu vas?/ Le temps m'a paru très long/ Loin de la maison j'ai pensé à
toi...” Melodia asta a înghiţit zgomotul bocancilor. Paşii ei erau acum tăcuţi,
puţin obosiţi de la urcare. Cânta alături de Joe Dassin cu vocea ei interioară,
mult mai melodioasă decât cea reală, care falsează fiecare notă şi care
stâlceşte cuvintele franţuzeşti. În mintea ei există o voce sublimă, de
domnişoară, care cunoaşte notele muzicale şi care tratează cu delicateţe
fiecare „r”, fiecare vers în parte. Iar în mintea ei, melodia capătă grandoarea
unui concert. Unde ea este pe scenă şi cântă, umplând ochii din sală de
lacrimi. Fără microfon, reuşeşte să pătrundă în sufletele tuturor. Fiecare
sunet este articulat cu delicateţe, ca şi cum ea ar fi o franţuzoiacă. Parcă şi
chipul ei capătă în lumina reflectoarelor trăsături franţuzeşti. Nasul este ceva
mai subţire decât în realitate, iar gâtul este mai lung. Părul are o nuanţă mai
deschisă şi câteva şuviţe uşor ondulate la vârfuri cad peste faţă, din coada de
cal prinsă pe o parte. Talia este infinit mai subţire, iar degetele au căpătat lungimea
şi delicateţea unei artiste care şi-a petrecut întreaga copilărie cântând la
pian. Mişcările sunt acelea ale unei feline. Sau poate se aseamănă, mai
degrabă, cu floarea-soarelui la atingerea razelor luminoase ale astrului? Paşii
ei sunt mărunţi, iar picioarele îi sunt acum mai lungi, mai subţiri. Poartă un
pantof cu toc jos şi cu o fundă în faţă. Culoarea fundei este aceeaşi cu
bretelele rochiei şi cordonul care îi încinge talia. Rochia de un bleumarin
deschis capătă nuanţe de verde smarald şi turquoise atunci când reflectoarele
se rotesc ameţitoare pe scenă. Numai chipul îi rămâne de un alb pur, indiferent
de mişcările luminilor. Iar ochii, ochii cântă şi ei, împreună cu glasul
cristalin care umple sala.
Ei, şi dacă nu ar fi această artistă minunată pe scenă, este,
în cel mai rău caz, domnişoara care a inspirat versurile. O tânără de 17 ani,
cu breton tăiat drept, la linia sprâncenelor. Un breton gros, care îi scoate în
evidenţă ochii negrii şi zecile de pistrui cărămizii care se preling de pe
nasul mic. Buzele sunt pline şi mereu umede. Urechile sunt lipsite de bijuterii
şi se ascund sub un păr lung şi drept, care cade până spre umeri. Umerii sunt
micuţi şi uşor lăsaţi. Este o fată delicată, fragilă, poate tot o franţuzoaică.
Da... sigur o franţuzoaică, o frumuseţe gen Jane Birkin, care să inspire şi să
seducă bărbaţi de seama lui Serge Gainsbourg.
Trei melodii de-ale lui Joe Dassin i-au luat de data
aceasta să urce şi apoi să coboare dealul dinspre parc. Două chipuri, două
fete. Două franţuzoaice, una artistă, cealaltă muză. Două chipuri atent
creionate de dorinţele ei şi iată că dealul a fost învins, fără să mai audă
greutatea bocancilor sau gemetele zăpezii. Ajunsă pe trotuar, în faţa trecerii,
ezită să traverseze strada, dar prinse curaj amintindu-şi de bara poziţionată
cu 10 metri înainte de trecerea de pietoni, pentru a face maşinile mult prea
grăbite să încetinească. Aşa că, se uită bine în stânga şi călcă sigur pe
primul dreptunghi alb al trecerii de pietoni. Încă unul, încă unul, şi se trezi
teafără pe partea cealaltă a trotuarului. În urma ei, lăsase şaisprezece
dreptunghiuri albe, atent desenate pe asfalt, două autobuze aglomerate care
aşteptau să plece, un taxi şi două maşini, una roşie şi una gri. O Dacie veche
şi un Opel. Un şofer nervos, o doamnă isterică, prea mulţi liceeni gălăgioşi în
spatele autobuzului. Lăsase în urmă oameni, culori, forme, fantezii. Pe partea
acesta a trotuarului este mai aproape de realitate. Aici este la jumătatea
drumului dintre facultate şi casă. Franţuzoaicele, cordonul rozaliu al rochiei,
pantofii cu toc, toate trebuie să rămână pe partea cealaltă.
Între timp, începuse să ningă. Fulgi mărunţi se topeau pe
buzele moi ale fetei, încercând parcă se le trezească. Se uită la ceas, de
teamă ca nu cumva imaginaţia şi fanteziile ei hrănite de muzica franţuzească să
nu îi fi încetinit prea mult ritmul. Dar nu, nu exista pericolul de a întârzia.
Din contră, ca de fiecare dată, avea sa ajungă prea devreme la facultate. Cum,
nici ea nu ştia, mereu parcă plutea pe un nor, în afara spaţiului, în afara
timpului. Se urca acolo, pe norul alb şi moale, cu bocancii în mână, ca să nu
îl jignească, iar acesta o purta spre şcoală, printr-o lume inedită, o lume doar
a ei. Traversă parcul încet,
mulţumită de timpul generos care îi îngăduia să mai viseze puţin. Dansa acum în
sinea sa pe notele muzicale. Sau pe norul pufos? Parcă îi simţea ghemotoacele
de vapori gâdilându-i tălpile. Se opri puţin la copacul ei, care era acum dezbrăcat de frunze şi care o privea străin de
data aceasta. Ar fi vrut să îl invite la dans, să se bucure împreună de
minutele dăruite de domnul Timp în această dimineaţă. Copacul ei nici măcar nu o privi. Se gândi că nu
o mai recunoaşte. Poate din cauza căciulii care reuşea să îi acopere o treime
din faţă. Sau poate din cauza nasului înroşit de la frig? Nu se întristă; o fi
îngheţat şi bietul ei copac. Or fi
îngheţat şi amintirile lui odată cu tulpina şi crengile. Dragul ei copac, încă
puţin mai trebuie să aştepte. Are să vină primăvara şi o să se dezmorţească. Şi
tulpina, şi crengile, şi amintirile lor.
Îl mângâie cu mâna şi plecă mai departe. Oameni. Oamenii
erau mai mulţi acum. Din ce în ce mai mulţi. Şi mai grăbiţi. Ignoranţi. Egoişti.
Singuri. Se mişcau asemeni unor marionete ghidate de un vrăjitor, care stă
agăţat undeva, printre crengile îngheţate ale copacilor, şi care îşi bate joc
de ei. Oricât de repede s-ar mişca, tot vor avea să întârzie la serviciu. Vrăjitorul
trage sfoara înapoi. Oricât ar fi de atenţi, măcar doi se vor ciocni între ei. Măcar
de şi-ar întâlni o fată şi un băiat privirile, aşa dimineaţa ar fi protejată de
răceala şi indiferenţa oamenilor.
Ajunsă la semafor, acesta îşi preschimbă brusc verdele în
roşu. Evident, pentru pietoni. Nu-i nimic, are timp. Nu va întârzia. În mai
puţin de două secunde, se adunaseră oameni în jurul ei; şi continuau să se
adune. După 30 de secunde de culoare roşie, semaforul hotărî că este rândul pietonilor
să îşi continue drumul. Oameni. Aşa de mulţi oameni erau acum la semafor! Două
armate, gata să se ciocnească. Unul cu diplomat negru şi palton lung, din lână
groasă, care vorbea la telefonul mobil. Trei liceence de vreo 14-15 ani, cu
pantalonii gri de stofă ieşind din paltoane. O bătrână cu plasa goală, merge la
cumpărături dis-de-dimineaţă. Pe cap, poartă un fes croşetat, de un gri închis,
iar la gât, poartă o eşarfă vişinie. Un băiat cu părul lung, îmbrăcat în piele,
care ascultă muzică la căşti. Cu siguranţă, nu asculta Joe Dassin. Poate Judas
Priest sau Iron Maiden. Două domnişoare pe tocuri şi cu gecuţe puţin cam subţiri
pentru cele 12 grade sub 0, dar care se ţin bine de braţ şi de mapele negre şi
subţiri. Cu siguranţă, studente. Sunt înalte, frumoase, au încredere în ele.
Desigur că au genele date cu rimel negru şi părul vopsit. „Armata” Andronei
înaintă dinspre parc, hotărâtă, în stradă, pentru a ajunge pe cealaltă parte,
la Modarom, de unde plecă altă „armată”
de oameni. Un băiat cu un câine labrador, un cuplu tânăr, un băieţel de vreo
8-9 ani, cu un ghiozdan mai mare decât el, un bătrân cu nepoţica de o mână şi
cu gentuţa ei în cealaltă. Atâţia oameni. Grăbiţi. Două armate care nu vor
lupta între ele, care nu vor lupta împreună, ci fiecare ostaş va lupta pentru
el însuşi, pentru o clipă câştigată în drum spre şcoală sau spre serviciu. Toţi
luptă pentru timp.
Ieşită din muşuroiul semaforului, Androna trecu pe lângă
băncile îngheţate de lemn şi înaintă spre liceul Unirea. O clădire mare, galbenă, impunătoare, care îneacă zgomotul
monoton al claxoanelor dimineţii cu voci de copii gălăgioşi. Ferestrele sunt
toate deschise pentru a spune lumii întregi câtă tinereţe se află acolo.
Androna aruncă o privire la maşinile parcate. Erau de toate culorile. Albastre,
verzi, roşii, negre. De cealaltă parte a străzii, însă, numai maşini albe.
Taxiurile, care îşi aşteaptă clienţii de la primele ore ale dimineţii. În faţa
liceului, de asemenea maşini multe, modele mai vechi, două-trei modele noi.
Toate aliniate, aşteptând cuminţi să treacă cele 7 ore de curs.
Facultatea ei, după colţ. Nu mai trebuie decât să
traverseze strada şi să îşi picteze un zâmbet larg pe buze. Să îşi scoată din
buzunar două luminiţe, una pentru un ochi, cealaltă pentru celălalt ochi, două
luminiţe asortate la zâmbetul de astăzi. Azi, la fel ca în fiecare zi, îşi va înveseli
colegii, va spune glume, va sări prin curtea facultăţii, va cânta fals, aşa cum
cântă ea de fapt, va râde, va juca rolul la fel de bine ca în celelalte zile. Nici
astăzi nu va lăsa durerea să iasă la suprafaţă, să îi rideze faţa, să îi
ofilească zâmbetul, să îi întunece părul. Va trebui din nou să lase „r”-urile
franţuzeşti, norul şi copacul ei, scena,
luminile, pentru a lua parte la parada vieţii cotidiene. Aceiaşi profesori,
aceiaşi colegi, aceleaşi foi îndoite, acelaşi pix şi aceeaşi bancă. Toate o
aşteaptă pe ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu