dimineata!

Diminetile sunt de doua feluri: cele care te domina si cele pe care le domini. Ghici care sunt cele pe care le prefer?

Da, ai ghicit, imi place sa domin dimineata, imi place sa fiu inaintea ei macar cu un pas. Sa ma trezesc inaintea ei, cand inca nici soarele nu stie daca sa mai rasara sau nu, cand norii stau deasupra orasului ca o plapuma si tin de cald locuitorilor, pastreaza moale culcusul cladirilor si soselelor, cand viata e inca amortita si seamana atat de mult cu sora ei, anti-viata. Dimineata foarte devreme, cand toate gazelle si insectele stau ascunse sub verdele frunzelor, cand pasarile isi tin aripile pe puii lor si dorm cu totii in cuib, dimineata devreme, cand nici un catel nu si-a trezit inca stapanii ca sa fie scos afara, cand sunt prea putine ganduri in aerul orasului. Atat de devreme incat nici telefonul nu suna, nici alarma lui. Si nici macar orele nu s-au hotarat in ce ritm sa curga astazi.

E asa de devreme, incat saptamana nu stie ce rochie sa poarte, luni, poate miercuri? Cine stie si cui ii pasa acum? Toata lumea si totul in jur inca doarme.

Numai eu trisez. M-am trezit inaintea soarelui si inaintea diminetii. Inaintea lor. E acel moment al diminetii cand te uiti la norii de pe cer si nu poti spune inca daca va fi o zi calduroasa de vara sau una ploioasa, daca va fi rece sau nu; dimineata e la pubertate acum, ca o fata la care te uiti si despre care nu poti spune inca daca va fi frumoasa la maturitate sau nu, pentru ca are fata prea umflata de cosuri si corpul ei inca nu s-a gasit proportiile, nu are in ea decat o samanta de feminitate si frumusete, despre care nu stii cu certitudine daca va incolti. Asa e si cu dimineata aceasta. Ca o fata inainte de adolescenta, o fata stangace, urata sau frumoasa, despre care viitor nu poti spune nimic sigur.

Cerul este foarte incapatanat, isi pastreaza norii macar doua ore dupa ce m-am trezit. Nu ma supar, eu am treaba aici jos, pe pamantul racoros si negru. Imi scot capul pe fereastra si ma las izbita de un val de oxigen, de un val racoros de oxigen, care imi imbata toate simturile. Inima pompeaza acum mai tare, ca o betiva, iar plamanii se taraie in mine ca sa suga si mai mult aer, ca si cum peste noapte nu ar fi avut suficient. Iar creierul, ca un drogat, care si-a administrat o doza. Luminile, sunetele, toate se izbesc de peretii creerului meu, scurtcircuitandu-l. Dar eu sunt cea care domina dimineata.

Eu am deschis ochii mei mai devreme. Eu mi-am scos capul pe fereastra pe care eu am deschis-o. Picioarele mele se plimba goale pe pamantul negru si prin verdele gradinii, facand galagie in casele micute ale insectelor. Eu fac primele zgomote in oras, orasul imi apartine, am luat-o inaintea alarmelor de la telefon, inaintea soferilor de autobus. Dimineata aceasta imi apartine. Eu sunt cea care spune prima : astazi este miercuri, iar saptamana isi va scoate din dulap rochia de miercuri pentru noi. Eu suflu usor si dau la o parte norii, pentru ca soarele sa aiba loc sa se ridice pe cer. Eu dezvelesc orasul si il trezesc la viata. Dimineata aceasta este a mea.