Astazi trebuie
sa scriu. Trebuie pentru ca am cuvinte si emotii adunate in mine ca intr-un
vulcan care nu a mai erupt de secole. Am
lucruri de spus, secrete de impartasit... nu oamenilor, nu cu vocea, nici macar
printr-un creion sau un stilou. Parca daca scriu prin intermediul tastelor fapta
pe care am sa v-o povestesc, ea devine si mai impersonala, mai straina de
mine... Daca as spune-o cu voce tare, oricui, as fi judecata, privita intr-un
fel. Pe cand asa nu intalnesc nici o privire sau gest dezaprobator, nici un nas
care stramba, nici o buza care se subtiaza sau vreun obraz care se labarteaza
la auzul unui asemenea secret. Nu vreau feedback, nu imi pasa ca am facut-o, o
sa scriu aici si o sa „uit” ca am facut ce am facut, pentru ca altfel as
innebuni de-a binelea.
Daca
as mai faceo acum, in clipa asta? Nu. Daca regret? Nu. Daca a meritat. Da si
nu.
Asazi
este toamna. O zi frumoasa de toamna, cu frunze uscate si mute de atata galben.
Este mult vant. Un vant puternic care m-a facut sa ma deplasez tare greu,
deoarece rochia mea prea scurta avea o stare pentru dans, dans inalt purtat de
vant. Sau poale in cap. Rochia. A trebuit sa fac pauze dese si sa ma rog de
vant sa ma lase sa trec nevazuta si imbracata printre oameni, priuntre strazi,
sa ajung la magazin pentru a ma „aproviziona”, pentr a da nastere secretului.
Am mers si am mers, am infruntat furtuni de frunze si valuri uscacioase de aer,
m-am luptat parca cu o forta supranaturala care dorea in orice chip sa ma
pastreze curata, sa ma impiedice sa duc acest trup la sacrificiu. Dar eu am
vrut sa lupt contra fortei si am luptat. Am vrut sa inaintez si sa ranesc acest
trup asa cum si el ma raneste pe mine clipa de clipa. Si am inaintat. Si tot
aceasta forta supranaturala a facut ca „otrava” cautata sa nu fie gasita in
primul magazin si sa trebuiasca sa o caut. Cum se face ca dintre toate
otravurile din magazine cea pe care ma hotarasem sa o folosesc aici nu se
gasea? Nu stiu daca vointa mea a impresionat forta supraomeneasca sau daca pe
contractul ei cu destinul era trecuta doar o data posibilitatea unei
interventii directe in mediu...caci nu m-am lasat si in al doilea magazin am
gasit otrava. Doua doze, una cu posibilitate de castig, 4000 de lei, bani care
ar fi de mare folos, un secret placut ar fi acesta.
-
Buna ziua. Croissante cu
ciocolata aveti?
-
Da, in spatele dvs., pe raft.
Mana mea
tremura, ochii nu mai cauta sa citeasca ingredientele. Lapte praf, margarina,
sare, nu ma mai intereseaza. Conservanti, coloranti, euri. Ochii mei nu vor sa
citeasca nimic din exterior. Ci cauta sa citeasca inauntru. Inauntrul fiintei
mele. Ce vad ochii mei in acele fractiuni de secunda? Vad saliva groasa cursa
pe perna de atatea ori in care croissantele apareau apetisante in vis. Vad
colegele in pauza fosnind ambalajele rosiatice si muscand cu pofta. Vad varful
acela de crema de ciocolata care se rupe atunci cand buzele lor musca violent
din croissant. Vad firmiturile pufoase de pe sanii lor. Vad bucata de ciocolata
crema ramasa in colutl gurii. Vad...miros...salivez...vad chinul meu. Vad doua
croissante in mainile mele si 10 ron pentru a plati.
Apoi ochii mei
se maresc, devin ca doua gauri negre, cu o putere de gravitatie greu de
imaginat, greu de reprezentat. Locuitor din afara universului meu ai fi vazut
cum ochii mei topeau in gravitatia lor oua de ciocolata Kinder-surprise,
ciocolata Rom, Kinder-bueno, ciocolata-Milka, bomboane cu rom. Tentatia era
mare.
Retragerea.
Destula otrava pentru astazi.
Ceasul? 15.38
Este atat de
aproape de ora mamei, ora la care ea ar trebui sa vina acasa. Indes
croissantele in geanata.
„O sa mananc
unul si celalalt i-l arat si ii spun ca am vrut sa mananc dar nu am putut.
Nu...nu, nu. Le mananc pe amandoua si nu spun nimic. Sau, ii spun, de ce sa ma feresc? Ce poate sa imi faca? Si in
plus, daca mi se face rau si ajung la spital, trebuie sa declar. .... .... ....
De fapt, nu trebuie sa declar nimic, nu au cum sa ma verifice. Si daca mi se
face rau asta e. E normal, de fapt dupa atata timp de mnacare curata.”
Am intrat pe
usa. „Roua?” Roua se pare ca e la plimbare.
Sunt numai eu.
Si croissantele. Si constiinta. Deschis geamul si trimit constiinta la
plimbare. E soare mult afara si e o zi frumoasa de toamna.
Fosnesc
ambalajul. Il deschid si las vidul din interior sa imi inunde fata, scot
croissantul si musc dintr-o data o treime de blat pufos si crema gretoasa de
cacao. „Sunt sigura ca are margarina”. Ce miros puternic. Si musc repede. „Ma
suna mama.” Vorbesc cu ea si am gura plina de amestec de blat pufos si crema de
cacao. Cuvintele mele sunt mincinoase datoria a ceea ce am in gura, o expediez
repede. Mai musc o data. Ajung la colt. Privesc coltul dezamagita. Asa cum imi
aminteam, croissantul abunda de crema doar la mijloc. Nu puteau sa
imbunatateasca si ei asta in 3 ani?
Pe al doilea il
las pe altadata. De fapt.... nu. Nu!! Cand voi mai avea eu curajul sa fac asta?
Cand voi mai avea razbunarea si tristetea atat de pline? Nu. Astazi trebuie
mancat. Acum, pana nu ajunge mama acasa. Il desfac. Caut crema printr-o
muscatura violenta. O simt printre dinti, cum axplodeaza pe limba. Euri si
margarina, lapte praf, zahar alb, faina alba. Otrava mea. Medicamentul meu.
Otrava pentru trup. Medicament pentru nebunie.
Medicament si
curaj sa merg mai departe. Si ce ar fi culmea? Sa castig acel premiu. Asta da
ar fi o ironie din partea sortii.
Este o zi
frumoasa de toamna. Croissantele sunt intr-un stomac care a fost gol prea mult
timp. Crema de ciocolata curge printr-un corp bolnav de tristete si toate
eurile alea calatoresc printr-un sange obosit de atata detoxifieri.
V-am pupat.
„Musafiri” bunica si apoi mama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu