Daria sau aşteptarea lui Orfeu…
Căci restul e
tăcere, spune poetul la sfârşitul tragediei sale, sugerând că am intrat într-un
spaţiu esenţial în care cuvintele nu-şi mai au rostul. Acesta este spaţiul
catharsisului în care recuperăm lent un câştig amar, dar cu atât mai preţios cu
cât ne ajută mai mult să ne înţelegem şi să acceptăm mai uşor tragedia propriei
noastre vieţi.
Venit de pe
plaiuri tracice, muzicianul nepereche Orfeu coboară în Hades pentru a recupera
prin puterea iubirii sale pe Euridice. Vraja cântării sale este atât de mare
încât se înmoaie până şi inima cerberului. Dar el nu-şi poate înfrâna omeneasca
pornire de a o revedea pe iubita sa cum iese din moarte şi, privind înapoi, o
transformă în stană de piatră...
Refăcând
filmul ultimilor ani ai vieţii Dariei Hornoiu am sentimentul că ea a fost o
altă ipostază a lui Euridice, care s-a stins în aşteptarea lui Orfeu. În
aşteptarea cuiva care să dea un sens suferinţei sale şi care să o ajute să nu
traverseze singură deşertul alb al suferinţei. Şi care treptat a înţeles că
trebuie să joace ea însăşi rolul lui Orfeu („Nu-i nimeni în jur să-mi arate
drumul/ Pe care trebuie să-l urmez”) şi să forţeze ieşirea din infern, nu prin
forţa cântecului, ci prin forţa cuvintelor sale.
Pentru Daria
iadul avea culoarea albă a spitalului, se chema „Oncologie pediatrică” şi
consta din nevinovaţii copii ai întunericului, cu mâini purtătoare de branule,
mâini arse, „mâini de copii ce-şi aşteaptă sfârşitul...”; copii în mîinile
cărora jucăriile nu mai au sens iar ciocolata devine insuportabil de amară.
Aceşti copii sunt cât se poate de reali, căci ei poartă un nume: Lavinia,
Elena, Răzvan, Olguţa, Prichi sau Ancuţa. Doar ei sunt cei care te pot
învăţa cum să învingi boala şi să începi o a doua viaţă prin puterea sufletului.
Ori marea problemă a Dariei din ultima ei decadă de viaţă a fost cum poate
cineva să învingă boala care urcă în tine ca un tsunami care dislocă totul. Din
prima clipă în care a pus ochii pe tine ştii că te-a dorit, te cotropeşte puţin
câte puţin şi îţi fură tot ce este mai frumos în tine, trup, minte sau suflet.
Atunci când propriul tată dispare prematur din cauza aceleiaşi boli, când
pubertatea debutează sub auspiciile unui diagnostic care te amputează de
copilărie nu-ţi mai rămâne decât strigătul disperat. Daria găseşte însă puterea
să convertească acest strigăt de revoltă, care ar putea sparge toate geamurile
lumii, în cel al mării care îşi plânge valurile, al mării care îşi strigă
ţărmurile. Este strigătul unei iubiri uriaşe, dintr-o inimă suprapopulată de
dragoste: „Iubirea mea reuneşte/ Toate sentimentele lumii.”
Am cunoscut-o
pe Daria în ultimii trei ani ai existenţei sale. Ca profesor şi mentor nu am
întrezărit la ea niciodată conduita revoltei, atât de clar exprimată în scris:
„Priveşte Atutputernicule, cum arată FIII TĂI! Îţi condamn legile!” Starea de
perplexitate dată de tragicul ei destin părea depăşită de o acceptare nicidecum
resemnată, pentru care stăteau mărturie zâmbetul ei special şi bunătatea fără
de sfârşit din privire.
Daria s-a
simţit obligată să lupte din răsputeri contra invaziei lăuntrice a mareii
negre. Ea dorea să instituie şi să conserve peren un perimetru de normalitate,
de iubire şi bunătate. Ea a vrut şi a reuşit să demonstreze că există zone pe
care distrucţia nu le poate cotropi. De vreme ce se considera a fi o fiinţă
norocoasă pentru că avea mîini cu care să mângâie, ochi cu care să privească şi
creier cu care să judece limpede lucrurile înseamnă că moartea nu este
atotputernică. De vreme ce puterea prieteniei nu se stinge nici în ceasurile
cele din urmă înseamnă că destinul nu este în totalitate ineluctabil.
Da, de acolo
de unde este acum, din lumea astrală, Daria poate să confirme: a lăsat în urma
ei un mănunchi de prieteni pentru eternitate, un mare număr de oameni care se
gândesc la ea cu preţuire şi dragoste. Depăşind sentimentul de izolare,
îndepărtare şi abandon din perioada de debut a bolii sale, Daria a devenit o
altfel de Euridice, cea care nu aşteaptă ieşirea din labirinturile morţii prin
forţa iubirii altcuiva, ci prin propria forţă. În fond, ea a devenit pentru
fiecare dintre noi o călăuză în drumul spre lumină.
Cartea de faţă
stă mărturie a acestui întreg parcurs al Dariei de la starea de perplexitate şi
protest din faza iniţială spre cea de detaşare senină şi încredere altruistă în
puterea sentimentelor, mediată prin cuvânt, prin care ea a învins destinul şi
şi-a regăsit împăcarea cu sine şi cu transcendenţa.
Aurel Ion Clinciu
