Cuvintele, o oglindă a sufletului

Am început să scriu pentru că mă simt singură şi pentru
că simt nevoia să aud, să văd cuvinte, să le simt forma şi
înţelesul, să le culeg sau să le împrăştii pe o hârtie. Simt
nevoia să văd litere aşezate în faţa ochilor sau să aud sunete
care să îmi treacă pe lângă ureche. Orice, numai să scap de
ecoul gândurilor mele şi de greutatea pe care o simt în suflet.
Când văd foaia, trăiesc acelaşi sentiment ca atunci când mă
privesc în oglindă. Deşi singură, văd o imagine a cuiva (a
mea), văd altfel decât din unghiul meu monoton. Am o altă
perspectivă. Văd din afara mea. E ca şi cum aş fi în afara mea
şi m-aş privi pe mine. Desprindere. Libertate. La fel este şi cu
hârtia şi cuvintele. O oglindă a sufletului. Sufletul meu are
ocazia să se vadă pe sine. Şi mai alung astfel din singurătate.
Nici nu ştiu când am ajuns să fiu aşa de singură, cum am
ajuns să nu mai fiu dorită şi să nu mai doresc oameni în jurul
meu. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă îi vreau sau nu lângă
mine. Mă simt singură, dar nu sunt convinsă că îmi doresc
neapărat companie. Nu orice fel de companie, în orice caz.

sparg cuvintele

Daria Hornoiu

2006 

 Sparg cuvintele.

 Sunt inutile.

 Omor momente.

 Sunt efemere.

Aberatii de iarna

2006
Daria Hornoiu

Aberatii de iarna

Ninge frumos

Ce frumos

ninge

Am sufletul gros

Intunecos

Apos

Si greu

Si ma sufoc

E greu

cu atatia fulgi

Multi

Si albi

Bolnavi

Obosesc si cad

Ma depun

 in straturi reci pe pamant

Ma dor

toate

Cad de pe un

Gand

Pe un altul

Mai adanc si mai

Rece

Un joc de

Fulgi beti

Nu mai imi trece

Cancerul.

Fulgi și somn

Fulgi și somn

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară și căldura unui așternut moale, să îmi cufund capul în multe perne și să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluș care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg și să lăcrimeze ochii. Nu de tristețe, nu de bucurie. Doar așa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcție sau alta. Îi văd agitați și albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toții la destinație. Parcă ar fi o intersecție din New York. Mulți, mulți. Marunți. Mici. Gălăgioși. Stau în pat și mă simt cuprinsă de o senzație ciudată, o combinație între relaxare și mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus și în jos pe suprafața corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune și lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe și îndraznețe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Scrierea este din 2006, a fost premiată la un concurs de literatura! Imi este foarte draga!

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Privesc din autobuz în drumul meu spre casă maşinile... Privesc ceea ce este dincolo de feţele şoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat ce îţi permit să intri în lumea lor pentru o clipă, în lumea oamenilor „normali”. În lumea noastră, în lumea voastră, în lumea bolnavă şi crudă, leneşa şi trecută. În lumea infectă şi repetabilă. În lumea ce şi-a pierdut unicitatea. În lumea asta ce parcă îşi intinde zgomotele identic în fiecare zi a  săptămânii... Ah, lume secătuită de farmec... De ce nu vă bucuraţi de adevărata lume? De ce îi păstraţi imaginea asta şi nu vă bucuraţi de viată...? Dar eu vorbesc...

            Acum vă privesc şi vă judec! De ce să vă judec? Sunt atât de tristă, atât de dezamăgită... mai disperată decât voi...Mă uit la aceşti oameni din maşină, la chipurile astea, la maştile jocului....Unul ascultă muzică, bătând obositul ritm pe volan, o femeie isterică urlă la telefon, iar o alta se rujează... Semaforul işi schimbă culorile mereu la fel, acelaşi timp dansând în lumina lui vie... Deja şoferul nerăbdător să ajungă la meci zbiară şi înjură, iar mama care nu şi-a văzut copilul de azi-dimineaţa se intreabă ce o fi mâncat acesta toata ziua? Dar vai, trebuie să ajungă acasă... Şi astfel porneşte concertul claxoanelor frânte ce îmi sparge gândul, distruge orice emoţie şi îmi blochează imaginaţia...

            Şi mă întreb uneori cum aş putea să ajung în inima lor, măcar să fur o clipă din gândul lor tăcut? Cum aş putea să ajung la ei şi sa le ofer darul vieţii, prin experienţa mea? Cum? Cum aş putea oare să încep o frază în care să spun tot ce am de zis, lăsând loc şi pentru alte câteva cuvinte? Cum pot oare să fac asta? Ce vorbe vândute de un vrăjitor mie ar putea să îi cucerească? Căci vreau să fie cu toţii conştienţi de cântecul vieţii, care nu este monoton... nu este ca la semafor! Nu! Eu nu lupt pentru o monotonie sufocantă! Eu lupt pentru viaţă, vreau culoare şi ritm, sunete ascuţite de chitară şi ploi calde de vară, vreau valuri sărate care să facă dragoste cu nisipul, vreau să aud cântecul munţilor când sărută adâncul cerului, vreau pasiune, vreau râsete, vreau iubire...! Viata, asta vreau, de fapt... Să omor cancerul din mine şi să îl arunc în...

despre oameni

despre oameni

când afară e frig

se închid în casele lor

să trăiască

să tacă.

degeaba . . .

am auzit că viaţa

nu e decât o stradă îngustă

pe care trec

oamenii grăbiţi

Lume afonă

Lume afonă

Din patul plictisit încerc să mă conectez la lume...

vă strig şi nu mă auziţi.

Urlu încât mi se despleteşte glasul,

mi se întunecă mintea,

dar voi mă ignoraţi!

Îmi cânt degeaba cântecul,

notele mele sunt afone...

Se aude doar simfonia voastră.

Se aude doar armonia lumii voastre,

acel sunet spart.

           

Închid ochii şi încerc să mă împac cu ideea

că am devenit atât de mică,

atât de neînsemnată pentru voi,

încât nici nu mă iubiţi, nici nu mă urâţi.

Mă împac cu tonalitatea mea gravă...

Cu tot ce mă înconjoară şi mă sperie,