Daria. despre Crăciun

[Caută miros de scorţişoară]

Caută miros de scorţişoară şi de brad, visează la albul zăpezii şi la culorile globurilor, îşi închipuie răceala mâinilor şi verdele bradului. Caută un omuleţ gras şi roşu, caută să îi zâmbească şi să îl strige. Caută să îl implore. Caută un sac numai pentru ea, plin cu ore de trăit, caută un zâmbet, două.

Daria caută Crăciunul.

o altă zi (text nepublicat)

            De ce sa scriu? Mai pot sa scriu oare? Cand plang spun uneori lucruri asupra carora meditez mai apoi...si ma gandesc de ce nu le-am trecut pe o foaie? De ce le-am lasat sa se stinga pe obraji, de ce nu le-am scris undeva, sa ramana...pentru ce sa ramana? Pentru cine? Ce sa fac apoi cu gandurile mele, cu suferintele? Daca nu eu, atunci pentru cine, cine, ce ar face cu ele? Le-ar citi si mai apoi ce ar spune, ce ar face? Si-ar aprinde o tigara, ar bea un pahar de apa? Ar inchde foaia, linkul, fereastra calculatorului, ar deschide fereastra camerei? Ar plange, ar zambi? Ce ar face persoana aia dupa ce mi-ar cunoste gandurile?

            Si cum, cum sa le scrii pe o hartie cand tot ce poti sa faci e sa iti storci ochii pe marginea patului, cu mainile si picioarele ingehtate de spaima, de durere, de groaza, de teama, de suferinta. Cum sa mergi pana la birou si cum sa pui mana pe pix, pe tastatura? Cum sa faci sa te ridici cu toata durerea aia grea in suflet, in ochi? Nu faci hernie?

            Zeci de secunde bolnave, scrancete, fiori. Camera e prea mare si prea grea pentru acest trup. Obiectele sufoca, sunt grele, eu nu mai am loc sa respir. Organele mele sunt mari si ma sufoca si caut un fermoar ceva la baza gatului, sa il deschid si sa ies din costumul asta. Nu mai vreau rolul asta. Nu mai vreau sa il joc. Nu mai vreau nici o scena, nici un scenariu, nici o poveste. Vreau sa scap de costumul asta si de toate gandurile si suferintele lui. Si de forma lui...de culoarea lui...de textura lui. Toate atat de scarboase. Sa desfac fermoarul si sa ies. Spre libertate, sa ma simt libera. Sa nu simt de fapt. Sa nu mai gandesc, sa nu mai simt, sa fie...altfel. sa zbor, sa exist neexistand, sa exist detasata de spatiu si de timp, de orice coordonat bolnav, detasata de lumea asta odiosa si de corpul acesta suferind. Departe de boala.

            Sa plec pe Marte?

„Unde sa ne mai ascundem cand fugim de noi? In jur e pace, nu-mi place, in suflet port un razboi”

(sfârșit de an, 2010)

Azi sunt de Daria Hornoiu (filă de jurnal)

Azi urasc sentimentele. Şi ura în sine este un sentiment. Azi am o stare proasta. Azi urăsc fereastra. Azi urasc lumea care se desfăşoară inutil dincolo de fereastra mea. Azi îmi urasc patul mare şi obosit de atâtea amintiri. Azi nu am chef de tratamente. Azi vreau ceva scurt, sigur. Azi nu am încredere. Sunt pesimistă. Azi plouă. Sunt mohorâtă ca vremea. Azi sufletul meu s-a izbit de pereţii camerei. Azi uşa mea a stat încuiată. Azi am zăcut. Am obosit. Azi aş fi mâncat mousse au chocolat. Azi am baut lapte de soya cu roşcove. Azi am urât toata luna ianuarie. Azi am urât roşcovele. În fiecare zi urăsc roşcovele. Sunt o insulta la adresa mea. Sunt o insultă pentru ciocolata. Azi am citit prea mult şi ma dor ochii. Azi am regândit asupra viitorului meu. Azi nu ştiu ce vreau. Nici ce fac. Azi nu stiu nimic. Azi nu vreau. Azi nu simt. Azi sunt. Doar atat. Sunt.

Închei prin a vă aminti că nu suntem singuri și că avem în jurul nostru persoane care sunt dornice să ne ajute de Daria Hornoiu

Cu siguranță și dvs. ați avut momente în care nu ați mai putut gândi pozitiv. Poate nu ați mai vrut. Eu am avut atâtea momente de genul acesta! De cate ori nu am zis că renunț la tot, că nu merită viața chinul ăsta, că m-am săturat, că mă urăsc... că nu mai fac față. Numai că nu m-am născut să fiu învinsă. Sunt o luptătoare. Și vorba aceea: Dumnezeu îți da cât poți duce, deci și Dumnezeu crede că sunt o luptătoare dacă mi-a dat atâta vreme ceva cu care să mă lupt.

Încerc ca din fiecare moment greu să învăț ceva, pot spune chiar că am profitat de necazul meu. Am câștigat un premiu dat de Uniunea scriitorilor scriind câteva pagini despre viața mea.  Ei au crezut că este ficțiune, dar dvs. și cu mine știm că nu este așa. În carte, am vorbit despre momentele mele grele și am atras atenția profesorilor de specialitate asupra mea. Acum încerc să-mi construiesc o carieră învățând din mers cum să mă vindec cu ajutorul minții.

Vorbind îmi dau seama că mă laud puțin, dar îmi doresc ca dvs. să înțelegeți că putem să ne menținem în rândurile celorlalți și că putem chiar să profităm de faptul că avem această experiență de viață. Putem face din necazul nostru ceva mai bun. Ceva constructiv. Trebuie să fim inventivi, mici creatori, care spun lumii despre sentimentele noastre în diferite moduri. O pictură poate, un desen, o carte, un site, pot fi pentru noi terapie, metode prin care ne descărcam, prin care reușim să mai diminuăm din suferință. Dar poate fi și un mod de a ajunge la alte persoane care se află în situația noastră. La persoane care au nevoie să știe că nu suntem singuri și că putem să facem atât de multe.

Poate ar trebui să amintesc de oameni ca Stephen Hawking sau Rick Allen. Primul este considerat a fi al doilea fizician după Einstein și cea mai luminată minte a timpului. Este paralizat, își petrece viața într-un cărucior cu rotile și nu poate vorbi. Asta nu l-a împiedicat să scrie zeci de cărți și tratate științifice. Cel de-al doilea este bateristul formației Def Leppard, care și-a pierdut brațul în urma unui accident de mașină, dar care a continuat să cânte la tobe și să meargă în turnee. Am avut ocazia să merg la concertul sau în această vara și am rămas fascinată de energia pe care o emană pe scenă și de muzica al cărei ritm reușește să-l bată cu o singură mână.

Închei prin a vă aminti că nu suntem singuri și că avem în jurul nostru persoane care sunt dornice să ne ajute. Trebuie să avem curajul de a crede în noi înșine și mai ales, în Dumnezeu și puterea lui.

Ziua 89 Şi, dacă ţi-aş spune că m-am îndragostit de un copac, ai crede că sunt nebună?

Cel mai frumos moment al unei zile este pentru mine dimineaţa, nu atunci când mă trezesc, ci dimineaţa, pe la ora 10-11, când începe soarele să încalzească uşor feţele pământenilor grăbiţi spre şcoală său serviciu, care fug, care stau, care aşteaptă, care se plimbă, care se joacă. Îmi place soarele de dimineaţa pentru că te face să îţi ridici capul spre el, te face să îţi doreşti atingerea lui, îţi dăruieşte atâta energie! Şi căldura Tatălui coboară prin razele lui către tine. Îmi place să mă opresc pentru câteva clipe în parc, să las capul pe spate şi să uit de trecatorii grăbiţi. Rămân acolo, îmi opresc timpul în loc şi închid ochii. Îmi las faţa albă să se hrănească cu lumină. Îmi las mintea să se deschidă, să primească, îmi las pieptul să se înalţe atunci când inspir aerul rece al dimineţii. Mă las purtată de raze, de vântul uşor de toamnă, de gânduri. Ignor zgomotele maşinilor, claxoanele de la semafor, pietonii agitaţi, lucrătorii de la primarie. Nu îmi mai pasă de nimic. Aş sta aşa o veşnicie. Eu, soarele, razele, vântul şi copacul. Copacul meu.

Lânga copacul acesta mă opresc de fiecare dată. Mă înţelege, mă priveşte cu drag, se emoţionează pentru că ştie când mă apropii de el, îşi dă crengile la o parte ca razele să ajungă la mine... simt uneori că ar vrea să se aplece spre mine şi să mă sărute pe frunte. Dar are crengile mult prea grele şi buzele prea aspre. Uneori îi e teamă să nu mă rănească la adierea vântului, să nu cadă o ultimă frunză pe faţa mea şi să nu cumva să mă zgârie.

Prima oară când l-am vazut era început de toamnă, când toţi copacii sunt care mai de care mai mândri. Unii se înroşesc, alţii se îngălbenesc, unii sunt portocalii, alţii sunt căpoşi şi nu vor să ia parte la ritual, rămânand mai mult timp verzi. Iar, dupa câteva săptămâni de spectacol, încep şi se scutură de frunze, rămân goi şi înfriguraţi, rămân singuri, ruşinaţi. Parcă nimeni nu mai are timp să culeagă frunze, parcă nimeni nu îi mai priveşte.

Copacul meu a fost printre primii care s-a scuturat de frunze. Nu stiu cum, s-or fi certat între ei şi s-or fi suparat. Mă întreb dacă nu a îngălbenit primul de la atâta cearta cu frunzele alea multe şi mici. Îmi amintesc că era dimineaţă, aşa cum îmi place mie. Era o dimineaţă caldă de toamnă, cred ca aveam paltonul pe mână, doar o eşarfă la gât, cu care îmi era oricum prea cald. Am simţit nevoia să mă opresc în dreptul lui, pentru că acolo erau razele făcute pentru mine, acolo trebuia să îmi primesc eu doza de bucurie. Acolo am închis ochii pentru a nu ştiu câta oară ca să mă îmbăt cu lumină, dar, acolo, i-am deschis pentru prima oară ca să primesc mai mult. Mângâiere. Iubire. Înţelegere. Un zâmbet.

Mii de frunze galbene, roşii, maro, verzui, portocalii, în toate nuanţele erau la picioarele mele. Mii de frunze care foşneau la fiecare mişcare pe care o schiţam. Mi-am înălţat privirea, de data asta, nu pentru soare, nu pentru lumină. Ci doar ca să îl privesc. Copacul meu drag, doar tu ai mai ramas să mă înţelegi, să mă cunoşti, să vrei, să ştii. Copacul meu înalt şi drag.

De atunci trec de cel puţin două ori pe zi pe lângă el, o data la dus, şi altă dată la întors. Ne jucam ca doi adolescenţi. Schimbăm priviri, ne zâmbim timid. Eu îmi încetinesc pasul, şi îl privesc altfel decât pe ceilalţi copaci. El roşeşte. O singură data m-am uitat la o tufă de pe aleea parcului şi şi-a întors supărat privirea. Ar vrea să îi fiu fidelă, mi-am spus.

Nu ai de ce să te temi, copacul meu drag, la poalele tale mă închin. Lângă tine respir cu adevărat, lângă tine trăiesc. Doar lângă tine soarele străluceşte pentru mine.

Şi, uite aşa, m-am îndrăgostit de un copac.                                             Daria

Au!

de Daria Hornoiu

Au! Afurisitule de geam. Grozav acum ce mai urmeaza? Cum naiba am ajuns aici? Unde este norul meu, pufosul meu nor, unde sunt acum? Si cine este fata aceea? Ah, ah...ce se intampla...cad...de fapt alunec...alunec? ce naiba o mai fi si asta? De ce alunec...mai intai cad, apoi alunec! La dracu, cu ce am gresit? Deci acesta imi este sfarsitul. Ce as putea sa fac in ultimele clipe? Nimic. Exact ce am facut cu toata viata mea. Am fost mereu luata prin surprindere si purtata de o forta necunoscuta mie. Sunt neputincioasa si viata mea nu-mi apartine. Asta nu ca mi-ar fi apartinut vreodata. Ma preling, viata mea sescurge pe acest geam... lasand o dara pe care mama fetitei o va sterge sambata cand va face curat. 

Vreau vreau vreau

(text nepublicat / decembrie 2010) 

Vreau vreau vreau

de Daria Hornoiu

Simt nevoia sa scriu, dar nu imi gasesc cuvintele. Am senzatia ca asta este ceea ce trebuie sa fac astfel incat la sfarsitul zilei sa nu ma mai simt ca o ratata in fata Domnului, care mi-a daruit inca 24 de ore pe care eu le-am irosit. Nu stiu ce sa fac cu timpul asta. Sau poate ca stiu, dar am senzatia ca trebuie sa fac ceva maret, ceva mai mare decat mine, care ma depaseste si simt din directia asta o presiune foarte mare. Orice as face simt ca nu este destul de valoros ca sa ii multumesc divinitatii ca am mai deschis ochii intr-o dimineata. Si este atata tacere in jurul meu ca ma apasa, ma innebuneste. Si ies cu oameni, ma vad cu prietenii mei, cei pe care ii mai am, cei cu adevarat prieteni si da, ador sa stau in preajma lor…sa vorbim sau sa nu vorbim, dar sa fiu impreuna cu ei si sa simt ca cineva este langa mine si respiram acelasi aer, ca gandurile noastre sunt cat de cat aproape, ca privirea mea se izbeste de o alta privire nu doar de ecranul calculatorului, de albul peretilor sau de mainile mele puturoase. Vreau sa fac ceva pretios cu timpul meu. Imi doresc sa ajut, sa fiu mai activa, imi doresc….atatea si atatea…si toate raman la stadiul de dorinta. Stiu ca as fi capabila…dar obosesc repede si atunci cand obosesc imi amintesc ce este in neregula cu mine si ma apuca o ciuda crunta. Ma sufoc si ma intristez si ma plesneste un val de amintiri ca o portie de reclame de la tv, in care apar eu pe munte, eu la mare, eu dansand, eu razand cu gura pana la urechi…traiesc? Cum? Cum traiesc? Mai pot sa continui in ritmul asta, mai pot sa respir cu atat ciuda si durere pe umeri si pe obraji, pe pleoape, pe buze, pe ochi, pe crestet, pe burta, in burta, in suflet? In mine si in afara mea, ca o explozie solara, caldura si tristete in mine si in afara mea, mereu prezenta in valuri si valuri…in crize si izbucniri si mocnete si lacrimi. Vreau sa traiesc. Cu adevarat. Veau sa alerg, desi nu eram eu prea mare alergatoare nici in trecut, dar acum vreau. As vrea sa invat sa innot si sa fac dragoste din nou. As vrea sa invat sa dansez. As vrea sa merg pe bicicleta si cu rolele prin parc iar iarna, iarna sa ma mut intr-o pereche de patine, intr-un patinoar plin de copii veseli si sa fac cercuri impreuna cu ei, sa ma tin de mana cu un baiat innebunieste indragostit de mine si sa ne fugarim pana cadem franti in zapada si apoi sa ne dam cu sania. Sa ne intoarcem in casa si sa ne dezbracam, sa facem dragoste si apoi aproape imbracati sa impodobim bradul. As vrea sa fug impreuna cu catelul meu si sa ma tavalesc cu el la marginea marii, vara. Sa nu ne oboseasca picioarele niciodata, sa fie doar ofticate de prea mult nisip, putin innecate de caldura plajei arse de soare. As vrea sa mananc o tona de inghetata si sa mi se topeaca in mana, sa se prelinga pe degetele mele si eu sa ma chinui sa o prind din urma, sa gust dintr-un cornet crocant fara sa ma gandesc la cifre si la ingredient, sa gust moment purt si simplu, fara sa trebuiasca sa le mai analizez si cantaresc, fara sa le dau note, sa nu mai iau decizii, sa ma ia viata pe sus, ca un val care ridica un surfer, asa sa faca si ea cu mine. Sa nu ma mai doboare, sa ma ridice mereu, macar pentru un timp, caci am uitat cum e la suprafata. Am uitat ca cerul e albastru si ca soarele arde pielea, am uitat ca obrajii mei se inrosesc daca stau in soare sau ca imi crapa pielea, am uitat cum e cand te doare capul ca ai insolatie, am uitat cum miroase iarba pe un camp intins, cum miros florile si ec culoare au macii intr-un lan de grau.  Am uitat sunetul portii din curtea bunicilor si gustul apei de fantana, am uitat ca exista drumuri, care leaga acest oras de alte orase. Am uitat cum arata un avion si cum arata norii de deasupra. Nu mai stiu sa mananc in public si nici ce gust au chipsurile, am uitat sa ma tund si apoi sa stau toata ziua in oras cersind sortie sa imi scoata in cale cunoscuti care sa ma admire. Am uitat cum e sa primesti un compliment de la altcineva decat de la mama ta. As vrea sa primesc un compliment de la un strain, unul de la un barbat, poate doi, trei, as vrea sa primesc un cadou care sa imi aminteasca de feminitatea mea. As vrea sa probez un corset si alte articole de lenjerie, as vrea sa port o fusta mini si un maiou cu spatele gol si as vrea sa port macar o ora pantofi cu toc. Imi doresc sa  merg la un concert sis a stau langa boxe, sa ma las calcata in picioare de multime pentru o muzica ce o ador, imi doresc sa ma plimb nestingherita. Vreau sa descopar si  sa cunosc, sa redescopar sis a redefinesc, vreau sa zbor cu aripile ce mi le-a daruit Domnul, vreau sa faca vant si sa se ridice impreuna cu mine din mocirla asta. Vreau sa ma inalt si sa zbor. Departe sau aproape, sa vad mii de fete, sa aud mii de voci si sa gust arome noi, vreau sa cunosc orase si oameni, vreau sa gandesc si sa simt. Vreau atat de mult sa traiesc. Vreau la mare. Vreau vreau vreau atatea, vreau, Doamne Dumnzeule. Vreau sa fiu eu. Sa fiu vie.