o alta dimineata

Ma trezesc in fiecare dimineata, desi nu-mi doresc asta... ma trezesc intr-un pat trist, cu asternuturi dezamagite... ma ridic din pat si ma izbesc de o camera populata de ganduri. O camera mica cu visuri mari, o camera vesela ce va muri in curand. Nu mai vreau nimic. Dar nu am incotro. Ora 6 imi zbiara isteric sa ma pun pe picioare si sa ma desprind de universul asta atat de cald in tristetea lui si sa ma duc intr-un loc rece si obosit, unde oamenii sunt marionete ale unei iluzii: fericirea. Autobuzul-plin de ganduri, plin de oameni stresati, de oameni mari, de oameni mici, de fete, de baieti, este un autobuz al disperarii. Nu suport mersul cu autobuzul. Atatea chipuri, atatia ochi, atatea maini... dar nu-i nimic, mai rezist. Voi rezista. Si de data asta voi ajunge in banca. In banca mea rece. Intru in clasa, ma impiedic, imi zdruncin trupul si vreau sa ma desprind. Uite, oamenii care cred in mine. Ochii si mainile lor ce ma stiu vesela, ce vad in mine o invingatoare. Ziduri insufletite ce aseapta de la mine sa le dobor, sa le colorez. Nu, nu mai am culori si nu, nu vreau sa imi cumpar culori, nu mai vreau sa colorez, pentru ca un univers trist nu are culoare. Lasati-ma, m-am plictisit sa zambesc. Nu, nu am nimic, asta sunt eu, cea adevarata. Nu va place, nu? Nici mie.

toamna

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun. 

fara titlu!

Astazi este toamna. O zi frumoasa de toamna, cu frunze uscate si mute de atata galben. Este mult vant. Un vant puternic care m-a facut sa ma deplasez tare greu, deoarece rochia mea prea scurta avea o stare pentru dans, dans inalt purtat de vant. Sau poale in cap. Rochia. A trebuit sa fac pauze dese si sa ma rog de vant sa ma lase sa trec nevazuta si imbracata printre oameni, priuntre strazi, sa ajung la magazin pentru a ma „aproviziona”, pentru a da nastere secretului. Am mers si am mers, am infruntat furtuni de frunze si valuri uscacioase de aer, m-am luptat parca cu o forta supranaturala care dorea in orice chip sa ma pastreze curata, sa ma impiedice sa duc acest trup la sacrificiu. Dar eu am vrut sa lupt contra fortei si am luptat. Am vrut sa inaintez si sa ranesc acest trup asa cum si el ma raneste pe mine clipa de clipa. Si am inaintat. Si tot aceasta forta supranaturala a facut ca „otrava” cautata sa nu fie gasita in primul magazin si sa trebuiasca sa o caut. Cum se face ca dintre toate otravurile din magazine cea pe care ma hotarasem sa o folosesc aici nu se gasea? Nu stiu daca vointa mea a impresionat forta supraomeneasca sau daca pe contractul ei cu destinul era trecuta doar o data posibilitatea unei interventii directe in mediu...caci nu m-am lasat si in al doilea magazin am gasit otrava. Doua doze, una cu posibilitate de castig, 4000 de lei, bani care ar fi de mare folos, un secret placut ar fi acesta.

-         Buna ziua. Croissante cu ciocolata aveti?

-         Da, in spatele dvs., pe raft.

Mana mea tremura, ochii nu mai cauta sa citeasca ingredientele. Lapte praf, margarina, sare, nu ma mai intereseaza. Conservanti, coloranti, euri. Ochii mei nu vor sa citeasca nimic din exterior. Ci cauta sa citeasca inauntru. Inauntrul fiintei mele. Ce vad ochii mei in acele fractiuni de secunda? Vad saliva groasa cursa pe perna de atatea ori in care croissantele apareau apetisante in vis. Vad colegele in pauza fosnind ambalajele rosiatice si muscand cu pofta. Vad varful acela de crema de ciocolata care se rupe atunci cand buzele lor musca violent din croissant. Vad firmiturile pufoase de pe sanii lor. Vad bucata de ciocolata crema ramasa in colutl gurii. Vad...miros...salivez...vad chinul meu. Vad doua croissante in mainile mele si 10 ron pentru a plati.

Apoi ochii mei se maresc, devin ca doua gauri negre, cu o putere de gravitatie greu de imaginat, greu de reprezentat. Locuitor din afara universului meu ai fi vazut cum ochii mei topeau in gravitatia lor oua de ciocolata Kinder-surprise, ciocolata Rom, Kinder-bueno, ciocolata-Milka, bomboane cu rom. Tentatia era mare.

Retragerea. Destula otrava pentru astazi.

Ceasul? 15.38

Este atat de aproape de ora mamei, ora la care ea ar trebui sa vina acasa. Indes croissantele in geanata.

„O sa mananc unul si celalalt i-l arat si ii spun ca am vrut sa mananc dar nu am putut. Nu...nu, nu. Le mananc pe amandoua si nu spun nimic. Sau, ii spun, de  ce sa ma feresc? Ce poate sa imi faca? Si in plus, daca mi se face rau si ajung la spital, trebuie sa declar. .... .... .... De fapt, nu trebuie sa declar nimic, nu au cum sa ma verifice. Si daca mi se face rau asta e. E normal, de fapt dupa atata timp de mnacare curata.”

Am intrat pe usa. „Roua?” Roua se pare ca e la plimbare.

Sunt numai eu. Si croissantele. Si constiinta. Deschis geamul si trimit constiinta la plimbare. E soare mult afara si e o zi frumoasa de toamna.

Fosnesc ambalajul. Il deschid si las vidul din interior sa imi inunde fata, scot croissantul si musc dintr-o data o treime de blat pufos si crema gretoasa de cacao. „Sunt sigura ca are margarina”. Ce miros puternic. Si musc repede. „Ma suna mama.” Vorbesc cu ea si am gura plina de amestec de blat pufos si crema de cacao. Cuvintele mele sunt mincinoase datoria a ceea ce am in gura, o expediez repede. Mai musc o data. Ajung la colt. Privesc coltul dezamagita. Asa cum imi aminteam, croissantul abunda de crema doar la mijloc. Nu puteau sa imbunatateasca si ei asta in 3 ani?

Pe al doilea il las pe altadata. De fapt.... nu. Nu!! Cand voi mai avea eu curajul sa fac asta? Cand voi mai avea razbunarea si tristetea atat de pline? Nu. Astazi trebuie mancat. Acum, pana nu ajunge mama acasa. Il desfac. Caut crema printr-o muscatura violenta. O simt printre dinti, cum axplodeaza pe limba. Euri si margarina, lapte praf, zahar alb, faina alba. Otrava mea. Medicamentul meu. Otrava pentru trup. Medicament pentru nebunie.

Medicament si curaj sa merg mai departe. Si ce ar fi culmea? Sa castig acel premiu. Asta da ar fi o ironie din partea sortii.

Este o zi frumoasa de toamna. Croissantele sunt intr-un stomac care a fost gol prea mult timp. Crema de ciocolata curge printr-un corp bolnav de tristete si toate eurile alea calatoresc printr-un sange obosit de atata detoxifieri.

V-am pupat. „Musafiri” bunica si apoi mama.

ziua 42

Ziua 42

Dimineata mea a inceput la 9 cand a trebuit sa ma ridic din pat si sa merg la baie. Se pare ca am baut mult prea multa apa aseara. In orice caz, mai mult decat poate duce vezica mea peste noapte. Asa ca a fost o dimineata lunga, diferita de alte dimineti, cand ma trezeam la 11, 11 jumate. Azi m-am trezit la 9. si bine am facut. Ghici ce facea mamica mea in bucatarie de la ora 4? Ghici.

Ciocolata.

Mai mult sau mai putin, pentru ca e mai buna decat ciocolata. Are gust de joffre. Sa vezi si sa nu crezi. De fapt sa gusti si sa nu crezi. A spus ca ea a inventat retea, inlocuind din reteta pentru ciocolata de casa anumite ingrediente. A inlocuit de exemplu untul cu uleiul de masline. Evident ca ceea ce era lapte sau lapte praf a devenit lapte sau lapte praf din soia. Si cacao a fost inlocuita cu roscovele, care s-au comportat nemaipomenit. Nu am simtit nici un dezgust. Parca nici nu ar fi roscove. Dar ce imi pasa de compozitie? Are gust de joffre, dom’le. Altceva nu ma mai intereseaza. Nici macar caloriile.

Asadar azi e prima zi de toamna in care sunt cu adevarat fericita. Mai sunt 4 zile pana incep facultatea. Si am ciocolata. Multa. Si buna... ma duc la frigider sa ma mai indulcesc putin.

Ziua 45

Cate persoane din lume asculta in momentul asta Beatles?

Tie... (mie?)

Sunt zile... sunt acele zile in care simti ca nu valorezi nici doi bani, in care stii ca esti un prost si ca nu esti bun de nimic. Pur si simplu.

Tie... (mie?)

Nu iti iese mamaliga, desi e a 5 a oara cand incerci sa o faci, nu esti buna la mate, dar nici sa scrii la ore nu te chinui, stii ca nu arati bine, ti s-a uscat fata, iti cade parul, si-asa despicat la varfuri, nu ai calciu si mai ca lesini pe strada...zilele alea oribile in care totul merge pe dos si in care te certi cu toata lumea. In care nu dai randament, oricat te-ai fi chinuit inainte. Nu te poti concentra si vezi ca tot ceea ce te inconjoara e o marca a timpului...a timpului care nu mai are rabdare (dincolo de Morometii, chiar nu mai are rabdare).

Ei nu te mai suporta, s-au saturat de tine. Esti obositoate. Esti o povara pentru o lume intreaga. Tu, nu mai vrei nimic. Nu mai vrei sa traiesti si ti-e sila. Vrei doar ciocolata ta si te incapatanezi ca un copil mic. Poate ca, de fapt nici nu iti mai este pofta...dar ii ramai fidela. In plus, asa poti fi impotriva lor. Plangi. 2 ore daca poti. Fii isterica. Plangi. Da, nu esti buna de nimic. Esti urata, esti proasta si incapabila. Vrei sa fugi, dar nu de ei. Vrei sa fugi de tine. Din lumea ta.


*************************************************************************
Pe ea, nu o cunosc.

continuare....Eu sunt Androna

 5.

-         Andronaaa, trezeste-te, vei intarzia la scoala!

-   Of, lua-o-ar naiba de scoala... scoala, scoala, scoala... Acelaşi lucru in fiecare zi!

-         Androna, haide că intarzii la serviciu.

-         Gata, gata, mai stau cinci minute.

-         Androna, te rog.

-         De parcă ar lua foc scoala aia fara ţine. Gata, gata, vin!

Cam aşa se desfasoara fiecare dimineata din viata mea, asta

atunci cand ma terzesc bine dispusă şi am chef să vorbesc, pentru că de cele mai multe ori, mi-e gura inclestata de dezamagire...şi ma intreb de ce m-am trezit şi dimineata asta? Nu era „ţimpul meu” acum?

        

         Uita-te la fata mea! De ce trebuie să am cosuri? Nu mi-e indeajuns adolescenta? Sau lucrarea de azi la fizică? Mai trebuia să apari şi tu, nesuferitule... Ah, şi tocmai pe frunte!

        

-         Mama, ramanem fara pasta de dinţi! Nu uita să cumperi azi! A, şi balsam de par!

În sfârşit drumul spre şcoală. Măcar asta să îmi ofere ceva

plăcut. Calc pe imaginea vieţii mele. Roşu, galben, pe ici colo verde... a, şi portocaliul. Câtă căldură emană frunzele astea prin culori, dar, de fapt, cât de triste sunt, acum înconjurate de moarte. Mă uit la ele şi îmi vine să plâng. Ajung iaraşi în locul asta depresiv şi bolnav, numit imaginaţia mea şi realizez că aici eu sunt o frunză. Cât mai am pâna voi cădea din copac? În ce anotimp sunt şi de ce... de ce trebuie să vină toamna atât de curând? Mai ales acum când toţi îşi vad de treburile lor şi nimeni nu realizează ce mi se întâmplă. Pentru ei sunt la fel, doar o frunză verde, că orice alt adolescent.

6.

- Neaţa!

- Servus, Androna!

- Servus, puiule! Ce faci?

- Mi-e somn, ca de obicei. Uite ce ţi-am adus! O ciocolata mare pe care să o mâncăm împreună.

- Teo, ce m-aş face fara tine? Tot timpul ai grijă de mine. Mulţumesc!

- N-ai pentru ce.

- Cred că ciocolata asta e cel mai bun lucru care mi se va intampla azi!

- De ce?

- Pai, lucrarea la fizică nu aş considera-o un lucru bun, nici coşul asta imens... În plus, nu prea îmi merge bine cu Florin.

- V-aţi certat?

- Nu, dar cred că suntem pe punctul. Toata ziua avem discuţii, şi eu îl enervez, el pe mine. Mereu îmi spune să mă maturizez şi chestia asta mă disperă!

- Androna, îl iubesti?  Nu îl iubeşti, vezi şi tu cum merg lucrurile. Dar gândeşte-te bine. Sunteţi de şase luni şi cât, două săptămâni împreuna, nu? Are rost să se termine acum?

- Timpul nu contează. Contează de cum am ajuns amândoi să fim. În orice caz avem nevoie de o pauză. Uite, sâmbata, după Comandă am plecat împreună şi a fost un dulce cu mine, ai vazut şi tu.

- Asta până cand te-a sunat Răzvan.

- Nu... Răzvan nu are de a face cu asta.

- „Îmi rămâi datoare, trebuie să te revanşezi?”. Hai să fim serioşi, te place, Androna, şi te place mult.

- Nu, probabil băuse o bere şi era mai vesel.

- Tu sţii mai bine.

- În orice caz...

-         Buna dimineaţa, copii!

-         Buna dimineaţa.

-         Ce vreme urâtă! Sta să plouă. Hai să dăm o lucrare!

-         Nu am putea să o amânăm?

-         Da, domnule profesor.

-         Va rugăăăm.

-         Bine. Androna, ce îţi mai face neuronul? Se recuperează după                  

ziua de sâmbătă?

-         Here we go again..... Da, bineînţeles, a fost un mare efort

pentru el. De asta se va odihni o vreme.

-         Ne-am obisnuit cu toţii să stea în repaus.

-         Da, da... sigur.

Trrrrrrr. Clopoţelul salvator. Gata şi cu ora de zi. Gata cu

insultele. De fapt ce insulte? Proful are dreptate. Sunt o proastă care nu mai e în stare de nimic? Ce s-a ales cu eleva bună a Liceului Pedagogic? A ajuns cea mai mare proastă a Colegiului Şaguna. Am venit la cei mai buni ca să fiu cea mai proastă dintre ei.

-         Haide, nu mai fi suparata. Il stii pe prof... Tot timpul face glume. Asta îi face orele mai amuzante, chiar tu ai spus-o! Oricum, îţi pasă aşa de mult ce zice el?

-         Nu. Anyway, hai să iţi povestesc. Am stat sâmbătă toaaată ziua împreuna şi m-am simţit super cu el. Numai ca...Simt că relaţia noastra se blocheaza aici. Eu nu vreau să merg mai departe. Florin înţelege asta, dar e şi el în clasa a X-a! Vrea mai mult.

-         Te iubeşte mult şi ăsta e ultimul lucru care l-ar face să se despartă de tine. O să vezi, toate la timpul lor. Nici măcar nu e vârsta. Mai aşteaptă. Trebuie să mai creşti. Vei simţi când va fi momentul. Hai in curte că s-a oprit ploaia.

-         Uite-l pe Răzvan.

-         Da.

-         „A..”, „Andro...Androna”, aşa-i? Băi, ce-mi place!

-         J Servus.

continuare....Eu sunt Androna

3.

         -Servus. Am ajuns acasa.

        

         -Cum a fost? intreba mama. Ce face Razvan? Unde ati fost? Haide, haide si povesteste-mi.

        

         -Chiar trebuie sa ma enervezi? Lasa-ma in pace. Mai bine ai face dracu' ceva sa ne mutam odata din casa asta!

        

         -Dar ce s-a intamplat? V-ati despartit?

        

         -Lasa-ma in pace!!! Nu mai suport. Merg in camera.

        

         -Androna, te simti rau?

        

         -De ce tot timpul daca am nervi trebuie sa fie din cauza sanatatii? Oricum o sa mor si de abia astept. Toata lumea vrea sa scape de mine si sincera sa fiu si eu de toti. Va urasc. Si daca voi muri va fi numai din vina ta! Pentru ca nu am de gand sa lupt pentru viata in casa asta!

         - Esti egoista. Nu intelegi cat de greu imi este sa…

         -Nu ma intereseaza! Cand o sa mor sa te uiti la trupul meu si sa te gandesti ca daca ne mutam nu muream… Pentru ca altundeva as fi luptat.

         Fata izbucneste in plans. Iese din bucatarie trantind usa.

         “O sa il pierd pe Razvan, pentru ca nu il pot aduce aici… Cum as putea sa il aduc in casa asta sinistra, unde spiritele stau sa-ti inhate trupul sau mintea, sau pur si simplu te privesc atunci cand te dezbraci, cand faci baie… Nu il aduc aici! Curge prea mult sange si iubirea nostra va fi patata. Nu.”

         Cele doua "surori" cum le numeste toata lumea, desi sunt mama si fiica, locuiesc intr-o casa veche, care arata de parca imensa cladire ar fi insusi o fantoma ce bantuie strazile orasului.

         4.

         Mirela. Asa o cheama pe mama Andronei. Implineste 38 de ani anul acesta. 38 de ani in care nu a gasit fericirea. Tot ce iubeste cu adevarat este unica amintire ramasa de la sotul ei, Aurelian: fiica lor. Tot ce ii poate aduce fericire este fata ei; fata ei care pe zi ce trece se face tot mai rea. Fata ei obraznica, alintata, fata ei ascunsa, fata ei care ii spune ca o uraste si care nu i-a mai pupat obrazul de mai bine de doi ani.

         A ramas vaduva la numai 23 de ani cu o fetita de numai 11 luni si asteptand inca un baietel, ce nu avea insa sa se nasca, un baietel ce a murit in ea.

         Dar Mirela este o femeie puternica. O iubeste mult prea mult pe fiica ei. Nu s-a dat batuta. S-au mutat din locul acela plin de amintiri in Brasov, pentru a o creste cat mai bine pe Androna si a-i oferi tot ce e mai bun.

         Totul a fost frumos si viata incepuse sa ii arate o mica parte din fericire. Androna era o fata cuminte, care invata cu drag, mergea la scoala din toata inima, isi iubea mama.

         Si-acum mai are pastrate in sertar felicitarile facute de Androna in fiecare an de Pasti, de Craciun sau de ziua ei. Le facea de mana, le colora si ii scria cateva versuri. Plangeau amandoua in fiecare an pe 8 iunie, zi in care Aurelian mai facea un an de cand a murit. Plangeau tot impreuna pe 30 martie, cand el ar mai fi implinit un an. Tot impreuna plangeau si de Pasti si de craciun, pentru ca el nu era a colo sa le strangfga in brate. Se iubeau si se iubesc si acum, dar Androna vrea sa para dura si puternica, gresind.

         Insa fericirea ce le inconjura s-a spulberat cand s-a aflat ca Androna are cancer. Asta se  intampla prin clasa a VII-a, cand era inca un copil.