joi, 31 mai 2012


[Mă trezesc în fiecare dimineaţă, deşi nu-mi doresc asta]


Mă trezesc în fiecare dimineaţa, deşi nu-mi doresc asta... mă trezesc într-un pat trist, cu aşternuturi dezamăgite... mă ridic din pat şi mă izbesc de o cameră populată de gânduri. O cameră mică cu visuri mari, o cameră veselă ce va muri în curând. Nu mai vreau nimic. Dar nu am încotro. Ora 6 îmi zbiară isteric să mă pun pe picioare şi să mă desprind de universul ăsta atât de cald în tristeţea lui şi să mă duc într-un loc rece şi obosit, unde oamenii sunt marionete ale unei iluzii: fericirea. Autobuzul-plin de gânduri, plin de oameni stresaţi, de oameni mari, de oameni mici, de fete, de băieţi, este un autobuz al disperării. Nu suport mersul cu autobuzul. Atâtea chipuri, atâţia ochi, atâtea mâini... dar nu-i nimic, mai rezist. Voi rezista. Şi de data asta voi ajunge în bancă. În banca mea rece. Intru în clasă, mă împiedic, îmi zdruncin trupul şi vreau să mă desprind. Uite, oamenii care cred în mine. Ochii şi mâinile lor ce mă ştiu veselă, ce văd în mine o învingătoare. Ziduri însufleţite ce aşteaptă de la mine să le dobor, să le colorez. Nu, nu mai am culori şi nu, nu vreau să îmi cumpăr culori, nu mai vreau să colorez, un univers trist nu are culoare. Lăsaţi-mă, m-am plictisit să zâmbesc. Nu, nu am nimic, asta sunt eu, cea adevărată. Nu vă place, nu? Nici mie.