Nici nu știu cum am mai avut timp să scriu aproape câte o pagină despre fiecare coleg. Acum, când mă uit la poze, sunt altfel. Îi cunosc, văd doar fețele noastre rotunjoare și zâmbetele largi, ochii speriați înainte de ora de fizică. Pozele din a noua sunt de pomină. La fel și impresiile mele despre colegi.

Pe Dana o comparam cu o fostă colegă și o credeam "mâțâită". Între timp am descoperit că nu au nimic în comun în afară de frumusețe și că Dana este o persoană cu un suflet imens, cea mai veselă și optimistă persoană pe care o cunosc. "pararam-pam-parara-ram...". Apoi Mădă, cine știa că în clasa a 12-a o să fim cele mai bune prietene? Mă enerva că avea tricou cu Dracula...(eu îl uram pe Dracula, Lestat era "adevăratul vampir"- ce de probleme aveam pe cap, nu?). Mădă stătea în spatele meu și avea părul mai lung decât îl avusesem eu. Acum Mădă are părul cât mine, ne iubim mult (Haruka și Michiru) și suntem best friends. Despre Elisa, scrisesem că "este foarte frumoasă, are pistrui și este prima care a trimis bilețele." Asta cu bilețele o uitasem. Dar îmi amintesc chefurile ținute la ea acasă, bestiile de la ea din cameră, o oarecare petrecere mai deocheată…Ce mai, o prietenă nemaipomenită. Despre Cătă scriam că este nemaipomenit de frumoasă și are un accent simpatic. Cei care fuseseră în Șaguna și în generală mă enervau. La culme. Acum mă înțeleg bine cu amândoi. Miță este un băiat cu care poți discuta despre orice. Iar Mano este un băiat care știe orice, care ne uimește pe toți prin cultura generală. Și prin noile achiziții (hmmm... a se vedea pozele de la maial cu ei doi). Despre Pană aveam impresia că se holbează prea tare la mine și despre Bogdan D am scris "unu pe care nu știu cum îl cheamă, colegu' lu' Pană". Adrian-"cel mai frumos băiat din clasă". În clasa a doișpea mi-am schimbat puțin părerile, dar Megie semăna prea tare cu tata și poate de-aia. A, și despre Cotiga am scris că "e buuuun"

Au urmat apoi notele (3 la fizică, 3 la mate, 6 la geogra, 2,50 la info...) și goana după băieți (doar ăsta era motivul pentru care dădusem la Șaguna, nu, Stoica?-"pletooooși") Despre Tudor scriam, "tipul din 10A", tip pe care l-am cunoscut la concertul Vama Veche din Livada, când ne-a făcut Deea cunoștință. Ce mi-a plăcut la el? Înălțimea, zâmbetul, ochii, faptul că nu avea părul așa de lung și senzația pe care am trăit-o când l-am cunoscut. Apoi când ne-am revăzut, apoi când am vorbit pe net, apoi când mă suna... Și după ce m-a sărutat, nu mi-au mai trebuit restul "pletoșilor" din Șaguna.

Clasa noua a mai însemnat excursie bolnavă pe munte, la Barcaciu, într-o noapte de iarnă. Prima mea excursie pe munte și poate cea mai tare. I-am cunoscut pe Urâți: Ciuf, Kispi, Vicii,Horia, Vici, fetele, pe Doru. Am cunoscut o lume mai aproape de sufletul tatălui meu. A urmat excursia în Belgia, cumpărăturile, Parisul, cumpărăturile, Gand (cel mai frumos oraș), ciocolata în cantități industriale, plăcerea de a zbura cu avionul. Apoi, Grecia: Mădă, Ionuț, Yoyo și cu mine... rupt patul, masaje, lăsat camera deschisă, blocat în baie, salvată de prof, profu' a dat cu capul în geam, discuțiile despre sex, pornitul alarmei pentru incendiu, filmele porno, rotitul mesei să auzim anumite prostii debitate de o anumită persoană, înghețata, Meteora, plaja, croaziera, arsurile, ziua mea, extraterestrul care ieșea din apă și venea după noi, beția, deci, "aaah-aaaaaah-ah", grecii cei pupăcioși, țigările, zecile de țigări mult prea scumpe, scrum în bere ca să ne îmbătăm, apusul de soare, țăranii din autocar, pepenele gigantic scobit cu mâna, ieșitul goală pe terasă, "m-am îmbătat, mă arunc de pe balcon=sunt emo" etc.  etc....

Ce frumoasă a fost clasa a noua. Plină de emoții, de oameni noi. Excursii, petreceri(bine, mai multe au fost în a zecea). Pozele, perlele profilor... totul.... a fost superb!

Și acum, stau în fața calculatorului, cu două zile înainte să cânt "imnul șagunist" și "gaudeamusul" în fața profilor... Cu un teanc prea mare de variante, cu câteva zeci de probleme despre musculițele de oțet, mazărea zbârcită sau despre părinții heterozigoți și cu mult prea multă tristețe în suflet.

"Se-apropie clipa marii despărțiri..."

13 octombrie 2002
orele 20:00

Zăcea în cadă. Stătea așa întinsă și se holba la burta ei. Se uita și nu înțelegea ce era acolo așa urât de trebuia scos. Știa doar că e "ceva special", cum îi spusese mama ei. Deci Dumnezeu o considera specială. Era aparte dacă o înzestrase cu așa ceva, nu? Dar, de ce trebuia scos? Era grav? Nu, nici măcar nu își pusese problema. Avea 13 ani, ce putea fi grav la vârsta aia? Era prima din clasă, avea părul lung și frumos, avea tot ce îi trebuia. Totul era așa cum trebuia să fie. Nu îi lipsea nimic. Nici măcar tatăl.

14 octombrie 2002
ora 8:30

Părul împletit de cu seara era acum puțin ciufulit.

Avea părul foarte lung. Atât de lung, încât împletit în zeci de codite îi ajungea mai jos de umeri.

Era timpul. Nu avea voie să mănânce în ziua operației. Nu știa ce o așteaptă. Nu știa cum va fi, ce va simți. Nu o interesa. Dorea să se termine o dată și să plece din București. Să se întoarcă acasă la colegii ei, la Rareș, la Teodora, la școală. La orele de matematică, de fizică, la doamna Ionei. Voia acasă.

Mama avea ochii în lacrimi. Oare de ce? De ce era mama tristă? Dacă s-a întâmplat ceva cu ea? Nu e nimic... Fata era hotărâtă să o ajute după ce va termina operația. Orice ar fi.

Sosi asistenta.

Era timpul.

Fata se ridică de pe pat. Era mică. Mică, cu părul lung, îmbrăcată în galben. Nu știa ce se întâmplă. Nu conștientiza. Era timpul.

"Mama e cu tine".

"Nu, nu aveți voie să intrați. Trebuie să rămâneți aici".

"Nu, mama, nu vreau să plec fără tine. Vino cu mine"

"Îmi pare rău. Nu se poate. Haide, ia-mă de mână. Mama te așteaptă aici."


Intră în panică. Începu să plângă. Era prima oară în 13 ani când cineva o despărțea de mama ei. Era prima oară când mama nu era cu ea.



Ora 8:50

Stătea întinsă pe masă. Avea bluza scoasă. Stătea acolo și plângea. Nu se putea liniști.
Doctorul anestezist se uita la ea și începu să-i vorbească. Să-i spună lucruri drăguțe. Urma să adoarmă."Gândește-te la ceva frumos". "Vreau la mama." "Trebuie să te liniștești ca să o vezi pe mama."

Ora 8:55

Fata se liniștise. Se uita la ceas. 8:55. Și brusc, parcă înțelegea totul. Văzu masca de oxigen...  și în câteva clipe nu mai știa nimic. Nu mai credea. Nu mai vedea. Nu mai simțea. Nu mai cunoștea. Nu mai voia. Nu mai vorbea. Nu mai... nu mai era. Era pace. Era atât de bine, în sfârșit nu mai era trasă de nici o greutate. Era liberă, în sfârșit.

Lumina...

******************************************************************************

Au trecut 5 ani. 5 mari și lați. Și coșmarul se repetă. Și e din ce în ce mai urât. Și ea este din ce în ce mai singură. Și mai departe de lumină.

Și e obosită.

Sâmbătă seara

Îmi place să mă ascund în casă. Să vin vinerea de la școală, aproape fugind, spre casă, să intru, să încui ușa în urma mea, și să știu că nu mai ies de aici decât luni dimineața. E un sentiment reconfortant, e plăcut, mă simt în siguranță, mă simt protejată. E așa bine să fiu ruptă de lume și de toate problemele ei, să fiu doar eu cu mine și cu problemele mele, eventual cu vocea și chipul mamei. Și mi se întâmplă să-mi las telefonul uitat undeva, pe pat sau lângă televizorul pe care nu l-am mai aprins de câteva săptămâni. Și să nu aud de nimeni. Și e bine. Să nu sune nimic, să nu scârțâie.

Numai că sâmbăta, așa, pe la ora 21, gândindu-mă că cu câteva luni în urmă probabil conversam cu un băiat într-o cafenea dintr-un colț al Brașovului sau, de ce nu?, poate șifonam goi așternuturile patului, mă apucă un sentiment amar... Singurătate, poate? Simt că mă copleșește singurătatea. .......