13 octombrie 2002
orele 20:00

Zăcea în cadă. Stătea așa întinsă și se holba la burta ei. Se uita și nu înțelegea ce era acolo așa urât de trebuia scos. Știa doar că e "ceva special", cum îi spusese mama ei. Deci Dumnezeu o considera specială. Era aparte dacă o înzestrase cu așa ceva, nu? Dar, de ce trebuia scos? Era grav? Nu, nici măcar nu își pusese problema. Avea 13 ani, ce putea fi grav la vârsta aia? Era prima din clasă, avea părul lung și frumos, avea tot ce îi trebuia. Totul era așa cum trebuia să fie. Nu îi lipsea nimic. Nici măcar tatăl.

14 octombrie 2002
ora 8:30

Părul împletit de cu seara era acum puțin ciufulit.

Avea părul foarte lung. Atât de lung, încât împletit în zeci de codite îi ajungea mai jos de umeri.

Era timpul. Nu avea voie să mănânce în ziua operației. Nu știa ce o așteaptă. Nu știa cum va fi, ce va simți. Nu o interesa. Dorea să se termine o dată și să plece din București. Să se întoarcă acasă la colegii ei, la Rareș, la Teodora, la școală. La orele de matematică, de fizică, la doamna Ionei. Voia acasă.

Mama avea ochii în lacrimi. Oare de ce? De ce era mama tristă? Dacă s-a întâmplat ceva cu ea? Nu e nimic... Fata era hotărâtă să o ajute după ce va termina operația. Orice ar fi.

Sosi asistenta.

Era timpul.

Fata se ridică de pe pat. Era mică. Mică, cu părul lung, îmbrăcată în galben. Nu știa ce se întâmplă. Nu conștientiza. Era timpul.

"Mama e cu tine".

"Nu, nu aveți voie să intrați. Trebuie să rămâneți aici".

"Nu, mama, nu vreau să plec fără tine. Vino cu mine"

"Îmi pare rău. Nu se poate. Haide, ia-mă de mână. Mama te așteaptă aici."


Intră în panică. Începu să plângă. Era prima oară în 13 ani când cineva o despărțea de mama ei. Era prima oară când mama nu era cu ea.



Ora 8:50

Stătea întinsă pe masă. Avea bluza scoasă. Stătea acolo și plângea. Nu se putea liniști.
Doctorul anestezist se uita la ea și începu să-i vorbească. Să-i spună lucruri drăguțe. Urma să adoarmă."Gândește-te la ceva frumos". "Vreau la mama." "Trebuie să te liniștești ca să o vezi pe mama."

Ora 8:55

Fata se liniștise. Se uita la ceas. 8:55. Și brusc, parcă înțelegea totul. Văzu masca de oxigen...  și în câteva clipe nu mai știa nimic. Nu mai credea. Nu mai vedea. Nu mai simțea. Nu mai cunoștea. Nu mai voia. Nu mai vorbea. Nu mai... nu mai era. Era pace. Era atât de bine, în sfârșit nu mai era trasă de nici o greutate. Era liberă, în sfârșit.

Lumina...

******************************************************************************

Au trecut 5 ani. 5 mari și lați. Și coșmarul se repetă. Și e din ce în ce mai urât. Și ea este din ce în ce mai singură. Și mai departe de lumină.

Și e obosită.

Sâmbătă seara

Îmi place să mă ascund în casă. Să vin vinerea de la școală, aproape fugind, spre casă, să intru, să încui ușa în urma mea, și să știu că nu mai ies de aici decât luni dimineața. E un sentiment reconfortant, e plăcut, mă simt în siguranță, mă simt protejată. E așa bine să fiu ruptă de lume și de toate problemele ei, să fiu doar eu cu mine și cu problemele mele, eventual cu vocea și chipul mamei. Și mi se întâmplă să-mi las telefonul uitat undeva, pe pat sau lângă televizorul pe care nu l-am mai aprins de câteva săptămâni. Și să nu aud de nimeni. Și e bine. Să nu sune nimic, să nu scârțâie.

Numai că sâmbăta, așa, pe la ora 21, gândindu-mă că cu câteva luni în urmă probabil conversam cu un băiat într-o cafenea dintr-un colț al Brașovului sau, de ce nu?, poate șifonam goi așternuturile patului, mă apucă un sentiment amar... Singurătate, poate? Simt că mă copleșește singurătatea. .......