sufletul meu...

Astazi sufletul meu este mai incapator decat universul. O infinitate de sentimente, descoperite si uzate, necunoscute... straine, nenorocite sentimente... Am atatea emotii, care se comporta ca niste gauri negre: absorb toate variantele de pe birou, emotii care nu ma lasa sa scriu mai departe si sa depasesc varianta 50. Se prelungesc emotiile astea...depasesc sfera constiintei si imi condamna noptile la insomnii. Stelele sunt in ochii mei, iar maine se vor juca si se vor roti una in jurul celeilalte ca un sistem binar de stele, o zi ametitoare. O nebunie de lacrimi. Milioane de emotii grupate in constelatii. Atat de departate...E o nebuloasa mare viitorul asta, nu stiu ce ma asteapta. Dar roiuri de stele incarcate cu iubire asteapta ziua de maine...

Betelgeuse

Voi toti sunteti cerul plin de stele. Voi sunteti constelatiile... dragul meu, tu esti Betelgeuse, cea mai frumoasa stea pentru mine... te ascunzi in Orion si imi zambesti mereu cand sunt trista. Tu esti cel ce trebuie sa straluceasca, nu eu... tu trebuie sa fii fericit... caci eu sunt doar o stea cazatoare.

Imi place sa stau treaza noaptea

Imi place sa stau treaza noaptea. Decat sa ma chinui sa dorm. Mai bine ma ofer voluntara sa numar stelele de pe cer sau sa ii tin de urat Lunii.
Nu mai dorm de saptamani.
La inceput nu reauseam de dor. Nu adormeam pentru ca ma gandeam la tine. Si atunci cand atipeam pentru cateva secunde te visam. Faceam dragoste cu geamurile deschise si mirosea a ploaie. Si noi eram transpirati. Cearsaful cazut pe jos, in imensitatea rece a podelei. In pat era cald. Si mirosea a noi. Tremurai. In mine. Tot trupul tau tremura in mine. Imi spuneai ca ma iubesti. Imi spuneai in felul tau aparte. Imi spuneau ochii tai care luceau ca doua picaturi de ploaie in bataia fulgerului. Ochii tai. Si inima. Care pompa nebuna sangele incarcat cu iubire prin tot trupul tau. Si radiai.
Apoi ma trezeam si realizam ca de fapt am visat.
Si asa treceau noptile.
Dupa cateva saptamani ai venit. Si in loc sa numar stelele si sa fac conversatie cu cea mai trista fatza de pe cer, stateam ascunsa in bratele tale si transpiram impreuna, lasand cearsaful sa cada lenes pe podea. Eu tremuram. Tremuram sub corpul tau. De dor. De dragoste. Iar buzele, buzele vroiau sa cante cu ploaia si sa iti spuna cat de mult te iubesc. Si eu, proasta, le intepam. Si le muscam.
Iar astazi... azi nu pot sa dorm de frica. De frica departarii. De teama de a nu iti mai putea spune vreodata te iubesc. Cu ploaia, cu luna. Inimii tale nebune.

Scrisoarea Dariei! adresata lui Mos Craciun in 2009!

Draga Mosule,

            Nu ti-am mai scris de ani buni, nu pentru ca as fi incetat sa cred in tine, nu pentru ca nu am mai vrut cadouri, nu pentru ca m-am suparat, ci pentru ca, devenind un „copil mare”, am realizat ca tu nu ai nevoie neaparat de cuvinte, esti unul dintre cei care vede in sufletele noastre, care stie dorintele noastre, gandurile, faptele, care se uita la noi de-alungul anului luand decizii, cantarind evenimentele din viata noastra si felul in care noi ne-am purtat; esti cel care se gandeste daca meritam sa primim darurile pe care ni le dorim sau o nuielusa zdravana pentru a ne aminti in anul urmator sa fim mai blanzi, mai darnici, mai iubitori, mai putin egoisti, mai putin preocupati de lucruri, de bani si mai aproape de spirit.

            Mosule, ce vezi in sufletul meu? Toata fiinta mea iti cere in dar acelasi lucru, de atatia ani si ma intreb de ce la Polul Nord, spiridusii tai nu fabrica darul pe care eu mi-l doresc? Nu sunt materiale pentru acest dar? Este o dorinta atat de rara si totul se pregateste la duzina? Cum se face ca darul cel mai de pret se lasa asteptat de atatia ani? Sau nu merit sa primesc acest dar? Este fiinta mea atat de egoista si murdara incat bradul meu se face demn doar de asteptare, dezamagire?

            Este sanatatea este un dar atat de pretios incat Mosul nu si-l permite? Sau eu sunt o fiinta atat de rea si nu il merit, nu l-am castigat in nici un an?

            Vreau sa stii ca lupt, Mosule, in fiecare an, lupt, ca la sfarsit, in decembrie, sa primesc darul pe care mi-l doresc, fac tratamentul cu multa constinciozitate, imi iau plantutele, picaturile, tincturile si tot ce imi spune doctorul sa iau. Nu ma abat. Vreau sa fiu sanatoasa. Dar poate ca nici anul acesta nu vei reusi sa imi pui „sub brad” sanatate, poate ca nu au reusit spiridusii tai sa termine darul la timp, sau poate ca se lasa asteptat acest cadou pentru la anul, sub un brad mai bogat, mai vesel, pentru o Daria mai cuminte si mai blanda, mai matura, mai iubitoare, mai putin egoista si suparacioasa, poate Daria din 2010 va gasi sub bradul de Craciun sanatate, pentru ca in dimineata asta ma uit sub brad si e gol... si stiu ca peste noapte nu apare vindecarea, ca ea se face in timp...poate gresesc ca nu cred in miracole.

            Asa ca, draga Mosule, m-am gandit in dimineata asta ca da, vreau sanatate si voi lupta in continuare pentru ea. Tu stii ca tratamentul ma tine mai mult in pat, destul de departe de cursuri, de oameni, de biroul pe care se afla fereastra mea catre lume, calculatorul. Ca sa iti usurez munca de anul acesta, pentru ca sunt intelegatoare si din pacate nu mai cred demult in miracole, nu ma astept ca anul acesta sub bradul meu sa gasesc sanatate, dar sper sa gasesc ceva ce sa imi usureze statul in pat, departe de prieteni si de colegi. Mosule, imi doresc un laptop, nu cine stie ce laptop, nu imi trebuie decat pentru proiecte la facultate, pentru filme si internet. Un laptop fara pretentii.

            Mosule, doar daca poti. Dar sper ca te pui pe treaba si la anul celulele mele vor cunoaste un dans aparte, acela al eliberarii de boala.

            Iti multumesc ca mi-ai citit scrisoarea. Te rog ai grija ca toti copiii din lumea asta sa gaseasca sub bradul lor o mica atentie.

Cu drag,

Daria

Sparg cuvintele.

 Sunt inutile.

 Omor momente.

 Sunt efemere.

dimineata!

Diminetile sunt de doua feluri: cele care te domina si cele pe care le domini. Ghici care sunt cele pe care le prefer?

Da, ai ghicit, imi place sa domin dimineata, imi place sa fiu inaintea ei macar cu un pas. Sa ma trezesc inaintea ei, cand inca nici soarele nu stie daca sa mai rasara sau nu, cand norii stau deasupra orasului ca o plapuma si tin de cald locuitorilor, pastreaza moale culcusul cladirilor si soselelor, cand viata e inca amortita si seamana atat de mult cu sora ei, anti-viata. Dimineata foarte devreme, cand toate gazelle si insectele stau ascunse sub verdele frunzelor, cand pasarile isi tin aripile pe puii lor si dorm cu totii in cuib, dimineata devreme, cand nici un catel nu si-a trezit inca stapanii ca sa fie scos afara, cand sunt prea putine ganduri in aerul orasului. Atat de devreme incat nici telefonul nu suna, nici alarma lui. Si nici macar orele nu s-au hotarat in ce ritm sa curga astazi.

E asa de devreme, incat saptamana nu stie ce rochie sa poarte, luni, poate miercuri? Cine stie si cui ii pasa acum? Toata lumea si totul in jur inca doarme.

Numai eu trisez. M-am trezit inaintea soarelui si inaintea diminetii. Inaintea lor. E acel moment al diminetii cand te uiti la norii de pe cer si nu poti spune inca daca va fi o zi calduroasa de vara sau una ploioasa, daca va fi rece sau nu; dimineata e la pubertate acum, ca o fata la care te uiti si despre care nu poti spune inca daca va fi frumoasa la maturitate sau nu, pentru ca are fata prea umflata de cosuri si corpul ei inca nu s-a gasit proportiile, nu are in ea decat o samanta de feminitate si frumusete, despre care nu stii cu certitudine daca va incolti. Asa e si cu dimineata aceasta. Ca o fata inainte de adolescenta, o fata stangace, urata sau frumoasa, despre care viitor nu poti spune nimic sigur.

Cerul este foarte incapatanat, isi pastreaza norii macar doua ore dupa ce m-am trezit. Nu ma supar, eu am treaba aici jos, pe pamantul racoros si negru. Imi scot capul pe fereastra si ma las izbita de un val de oxigen, de un val racoros de oxigen, care imi imbata toate simturile. Inima pompeaza acum mai tare, ca o betiva, iar plamanii se taraie in mine ca sa suga si mai mult aer, ca si cum peste noapte nu ar fi avut suficient. Iar creierul, ca un drogat, care si-a administrat o doza. Luminile, sunetele, toate se izbesc de peretii creerului meu, scurtcircuitandu-l. Dar eu sunt cea care domina dimineata.

Eu am deschis ochii mei mai devreme. Eu mi-am scos capul pe fereastra pe care eu am deschis-o. Picioarele mele se plimba goale pe pamantul negru si prin verdele gradinii, facand galagie in casele micute ale insectelor. Eu fac primele zgomote in oras, orasul imi apartine, am luat-o inaintea alarmelor de la telefon, inaintea soferilor de autobus. Dimineata aceasta imi apartine. Eu sunt cea care spune prima : astazi este miercuri, iar saptamana isi va scoate din dulap rochia de miercuri pentru noi. Eu suflu usor si dau la o parte norii, pentru ca soarele sa aiba loc sa se ridice pe cer. Eu dezvelesc orasul si il trezesc la viata. Dimineata aceasta este a mea.

Mi-am asezat trupul obosit, pe nisip, in asfintit. Valurile se spargeau grandioase de mal! Aduceau povesti de departe, le varsau la picioarele mele, care se udau. Ascultam povesti de pe alt tarm. Ascultam. Apoi s-au linistit. Printre lacrimi le-am spus povestea mea! Valurile au inceput sa se adune si au plecat sa duca vorbele mele pe alt taram. Am ramas pe nisip in rasarit! Eu, povestea mea a plecat cu valurile. Marea ma privea plina de lacrimi!
gabriela hornoiu

Meditaţie pe scaunul din autobuz, de Daria Hornoiu

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Privesc din autobuz, în drumul meu spre casă, maşinile... Privesc ceea ce este dincolo de feţele şoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat, ce îţi permit să intri în lumea lor pentru o clipă, în lumea gălăgioasă. În lumea mea, în lumea voastră, în lumea bolnavă şi crudă, leneşa şi trecută. În lumea infectă şi repetabilă. În lumea asta, ce parcă îşi intinde zgomotele identic în fiecare zi a  săptămânii... Bătaia monotonă, ritmul ăsta obositor al vieţii... sunt aceleaşi in fiecare săptămână.

Mă uit la oamenii din maşini, la chipurile lor, la măştile jocului... Unul ascultă muzică, bătând obositul ritm pe volan, o femeie isterică urlă la telefon, iar o alta se rujează... Într-altă maşină, o domnişoară blondă îşi aprinde o ţigară slim şi da radioul mai tare. În maşina din spate, văd doi soţi cum se se uită unul la celălalt şi gesticulează violent. Buzele lor par să contureze insulte si reproşuri. Chiar lângă autobuz, este o maşină nouă, lucioasă, cu o „lămâie” pe parbriz. E începător. Doi tineri care se ţin de mână profită de roşul semaforului şi îşi fac drum printre maşinile plictisite să mai aştepte.

Semaforul işi schimbă culorile mereu la fel, în aceeaşi ordine... Verde, galben, rosu, galben, verde... Astăzi parcă ar fi numai roşu, roşu pentru mulţi şoferi... Un roşu care pare să nu se mai transforme in galben.

Timpul danseaza leneş în lumina vie a semaforului... Deja şoferul nerăbdător să ajungă la meci zbiară şi înjură, gândindu-se că mai are de făcut cumpărăturile pentru weekend, înainte să ajungă acasă. Iar mama care nu şi-a văzut copilul de azi-dimineaţă se intreabă ce o fi mâncat acesta toata ziua? Bietul ei copil! Ţigara blondei parcă s-a topit în aşteptare şi astfel porneşte concertul claxoanelor frânte ce îmi sparge gândul şi imi distruge meditaţia. Ritmul claxoanelor antrenează discuţia dintre cei doi soţi. La fel ca nişte tobe surde, claxoanele decid ritmul şi intensitatea ţipetelor. Ea începe şi plânge. Puştiul timid, cu maşina lucioasă, începătorul, se strecoară  printre masinile bătrâne.

Privesc pe cealaltă fereastră a autobuzului. Fata şi băiatul nu se mai ţin de mână. S-au oprit în mijlocul trotuarului şi se sarută. O bătrâna cu două plase in mâini şi cu o geantă trecută pe umăr se uită supărată la spectacolul „vulgar” pe care il oferă „tinerii din ziua de azi”.

          Autobuzul gălăgios porneste şi el. Ne clatină capurile, îi bruschează pe cei care stau în picioare. Suntem aceeiaşi oameni ca în fiecare vineri. Şi urmează aceeaşi staţie după Strada Castanilor. Ca în fiecare după-amiază, aceeaşi oră la care ajunge autobuzul în staţie. 14:34.

o alta zi nepublicata!

Ghiozdanul aruncat. Esarfa zace pe scaun. Paltonul a cazut pe jos. Carti imprastiate. Farduri deschise. Rimelul se rostogoleste pe podea. Patul e plin de margele si cercei. Rosu, verde, mov. Albastru?

Cam asa arata camera mea in aceasta seara. Dupa o zi luuunga, cu subiecte de rezolvat, cu meditatii la mate, am ajuns si eu acasa sa ma pregatesc pentru maine. Ha-ha, mi-a venit randul. Pozele. Pozele de sfarsit de an, pozele de panou, pozele care vor fi pe diploma de Bac. POZELE! Si te intrebi, ce naiba sa faci pentru o poza? Sa iti pui flori in par?? Doar nu ai prea multe optiuni, iti iei unifroma.. si atunci, ce-i cu atata scandal in camera mea? (Dar cerceii...sa fie galbeni sau rosii?)

Parca acum cateva zile nu aveam voie sa stau pe scaunul din dreapta soferului ca sunt prea mica si acum...imediat fac un an de cand as avea varsta legala sa ocup chiar eu locul soferului. Cand a trecut timpul? Cum? De ce simt ca de fapt a trecut pe langa mine?

Banuiesc ca incepe. Incepe "faza" blogurilor triste, perioada amintirilor, lacrimilor si perioada stresului. Vor urma bloguri despre cum nu mai suport sa stau la birou, despre ultimul clopotel, despre banchet...ah si bineinteles perioada "pozei" (de pe panou, care fireste va ocupa pozitia pozei de profil) Ultimul capitol de liceu si parca unul dintre cele mai intense... Realizam ca se termina.

deci sa profitam de ultimele 3 luni ramase...

fara sens, in pauza

Cinematograf

Si daca nu vrei sa mergi mai departe? Daca nu intelegi ce se intampla in jurul tau? Dar daca intelegi si te inspaimanta? Ce te faci atunci? Cum faci sa nu mai mergi, sa nu inaintezi? Cum faci sa te opresti si sa ramai asa? Ce ii faci timpului sa stea putin in loc si sa te lase sa gandesti, sa meditezi? Cum? Cum stai nemiscat? Cum sta nemiscat timpul? E o absurditate sa vrei sa stea timpul in loc pentru cateva secunde. Pentru ca timpul reprezinta o succesiune de secunde. Dar ai vrea cumva sa iesi din dimensiunea asta obositoare care nu pare sa aiba un inceput, dar care nu conteneste sa te trimita catre un sfarsit... sa te desprinzi din ghearele timpului care iti strapung pielea mai adanc in fiecare secunda. Sa fii in afara lui, sa poti sa privesti firul vietii tale fara sa te temi ca te va calca o masina pe strada sau ca intarzii la serviciu. Sa stai asa, ca la cinematograf, sa mananci popcorn si sa te uiti la filmul vietii tale. Sa fie intuneric in sala si sa nu iti pese de cuplul din spate care nu da doi bani pe actorii din viata ta. Sa stai si sa sorbi din sucul in cutie de carton de dimensiune xxl si sa te uiti cum curge viata ta, fara sa te ingrozesti la gandul ca ea continua sa se scurga in timp ce tu amutesti in fata trecutului. Sa inghete timpul. Sa ai ragaz. Sa inspiri, sa ridici capul si abia apoi sa mergi inainte. De ce nu putem face asta? De ce nu putem fi dumnezeii propriului nostru timp, al proriei noastre vieti? De ce sa nu pot acum sa dau play la episodul 5000 si ceva al vietii mele si sa privesc cum alerg pe holurile saguniste? De ce sa nu pun pe pauza filmul si sa rad de cum eram imbracata? De ce sa nu pot sa opresc filmul, sa inchid ochii si sa imi las capul pe spate, pierzandu-ma in ganduri? Ce ma fac? Ce ma fac acum, cand vreau o clipa de ragaz, in care sa pot sta cu ochii inchisi, cu capul pe spate? Fara sa ma zbat, fara sa simt, fara sa „traiesc”. Sa imi pun viata pe pauza si sa trag un pui de somn, si sa ma trezesc atunci cand corpul si mintea mea sunt odihnite cu adevarat, fara riscul de a fi pierdut secunde pretioase din viata asta si asa prea scurta? Ce ma fac, ce ma fac?

Aberatii de Iarna, de Daria Hornoiu, 2006

Aberatii de iarna

Ninge frumos

Ce frumos

ninge

Am sufletul gros

Intunecos

Apos

Si greu

Si ma sufoc

E greu

cu atatia fulgi

Multi

Si albi

Bolnavi

Obosesc si cad

Ma depun

 in straturi reci pe pamant

Ma dor

toate

Cad de pe un

Gand

Pe un altul

Mai adanc si mai

Rece

Un joc de

Fulgi beti

Nu mai imi trece

Cancerul.