In aceasta noapte sa spuneti TE IUBESC!

Eu știu că dacă iubești pe cineva cu adevărat, vrei ca persoana aia să fie fericită. Dacă o iubești cu adevărat, vrei să-ți depășești limitele, vrei să spargi orice barieră care stă în calea fericirii voastre. Vrei să-i faci pe plac, vrei să o vezi zâmbind. Și dacă iubești cu adevărat pe cineva, îți vine să țipi „te iubesc” în fiecare secundă petrecută alături de ea, îți vine să urli „te iubesc” din adâncul suflețelului atunci când e departe, ca să te audă. Vrei să iubești... vrei să o spui. O spui pentru că nu poate sta înăuntru. Când iubești, vrei ca ea să simtă iubirea ta, să știe cât de mult o iubești.

ziua 82

La cursul de autocunoastere la care m-am inscris saptamana trecuta, am facut cateva teste de personalitate. Ultimul a fost foarte interesant. Ni se dadeau trei hartii pe care noi trebuia sa trecem trei valori pe care le consideram noi mai importante. „Adevar, Respect, Ambitie”, am hotarat eu. Apoi, se presupunea ca viata ar fi venit la noi si ne-ar fi cerut pe rand sa renuntam la valorile noastre. Prima data am renuntat la Adevar. Sunt oare o persoana necinstita? Eu zic ca nu. Atata timp cat ii respecti pe ceilalti si atata timp act ei te respecta, va exista si sinceritatea, nu?

A doua valoare la care am renuntat a fost Respectul. Asa ca am ramas singura cu Ambitia, undeva in varf probabil fara nimeni in jurul meu, pentru ca am hotarat sa renunt la Respect.

Nu stiu daca am ales ceea ce trebuia. Nici macar nu stiu daca este vreo varianta corecta. Oricum, e o situatie ipotetica. Viata nu o sa bata niciodata la usa ta sa iti ceara sa renunti la valorile tale. Nimeni nu iti cere asta, numai tu poi hotari. Si daca ai putin respect pentru persoana ta, putina integritate, sunt sigura ca nu vei renunta la valorile tale.

Si totusi, la cat de imprevizibila e viata, as putea oare sa ajung singura, cu o hartie in mana, pe care scrie cu litere de tipar „Ambitie”?

.................................................................................................................

Va doresc sa aveti puterea  sa nu renuntati la valorile voastre, niciodata!

Mama Dariei

Fulgi si somn

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară şi căldura unui aşternut moale, să îmi cufund capul în multe perne şi să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluş care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg şi să lăcrimeze ochii. Nu de tristeţe, nu de bucurie. Doar aşa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcţie sau alta. Îi văd agitaţi şi albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toţii la destinaţie. Parcă ar fi o intersecţie din New York. Mulţi, mulţi. Marunţi. Mici. Gălăgioşi. Stau în pat şi mă simt cuprinsă de o senzaţie ciudată, o combinaţie între relaxare şi mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus şi în jos pe suprafaţa corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune şi lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe şi îndrazneţe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.

Ninge! Ninge! Ninge! E totul alb, mă apasa, mă doare, mă sufoca. Umblu pe camp şi-mi caut fulgul meu de zăpada!Fulgul meu de zăpada jucauş, vorbareţ. Fulgul meu de zăpadă! Ce Crăciun e cel fără fulgul meu de zăpadă! Ce iarnă e iarna fără fulgul meu de zăpadă!
E totul alb! Doar eu sunt neagră!
Privit de sus pare un punct negru, încovoiat, un punct negru ce-şi cauta fulgul de zapadă!

continuare ziua 3

„În 2002.”

„Operația?”

„2002. Și chimioterapia în 2002-2003.”

„Recidiva?”

„2004.”

„Și de atunci n-ai făcut nimic?” s-a răstit la mine doamna doctor Brândușa. În clipa aceea mi s-a precipitat sângele în vene, inima îmi izbucnea în piept și cu greu îmi stăpâneam palmele să nu riposteze. Idioato, nu am făcut nimic? Da, cu siguranță nu am făcut nimic dacă am mai trăit 4 ani când colegii tăi îmi dădeau 6 luni? Nu am făcut nimic dacă ei îmi spuneam că ăla va fi ultimul Crăciun și eu acum sunt studentă la psihologie? Nu am făcut nimic? Am intrat a treia la facultate, tâmpito, și am fost a patra ca medie în cel mai bun liceu din Brașov. Nu am făcut nimic? M-am trezit în fiecare dimineață la ora 6 să-mi iau cele 23 de pastile și fie că a fost iarnă sau primăvară, m-am dus la școală. Și am stat, daca nu toate cele 6 ore, măcar 4 pe zi. Și nu am lipsit de la nici o teză. Nu am lipsit decât la 4-5 chefuri în tot liceul și am 100 de prieteni pe puțin care dacă ar fi aici te-ar lua de păr și te-ar arunca pe geam. Cum poți să spui că n-am făcut nimic? Tâmpito, tâmpito....

Bineînțeles că nu am spus așa ceva. Deși în clipa am crezut că voi izbucni atât de tare încât va fi nevoie de doi gardieni să mă scoată din cabinetul ei.

„Ba da, am făcut.”

„Ce?” cu același ton, cu aceleași aere de superioritate. O înțeleg, doar m-am dus acolo să dau un shot de tequila, nu pentru că am cancer și ea e chirurg. Nicidecum, mă bucura faptul că sunt la spital, nu aș avea nevoie, nu?

„Tratamente și diete naturiste”

„Mda...” și-a dat ochii peste cap și a scos acest sunet ciudat pe care îmi venea să îl prind cumva, să captez undele astea sonore și să le materializez în ceva, ca să pot să-i dau una în cap cu „mda”-ul ei.

„Dezbrăca-te. Pantalonii și chiloții în cuier.”

„Și chiloții?” am întrebat eu nedumerită. Nu pentru ca aș fi o pudică, ci doar pentru simplu fapt că nu mai trecusem printr-un asemenea consult referitor la boala mea. Pur și simplu nu știam de ce. Trebuia să-mi explice, nu? Nu de asta e acolo? Nu de asta s-a făcut medic?

„Nu vreau...” am șoptit eu timid.

„Poftim?”

Mi-am dat seama că am zis o prostie și că o să-mi dau chiloții jos și ca o să mă așez pe masa aia îmbâcsită de atâta fum de țigară. O să o las să-mi facă ce vrea. Ce trebuie. De s-ar purta altfel. Nu ar putea să aibă puțină compasiune? Nu ar putea oare să imite măcar o ușoară umbră omenească pe chip? Nu mai este om? A stat prea mult cu bisturiul în mână și a spintecat prea multe burți de copii? De ce e atât de inumană? De ce se poartă ca o scorpie cu mine? I-am făcut ceva prin faptul că am cancer?

Examinarea fizică a fost stânjenitoare, dureroasă. A fost oribilă toată experiența. Și asta numai ”datorită” ei, a doamnei doctor Brândușa de la clinica Fundeni, de la etajul 3, chirurgie. ”Datorită” „dânsei” și a felului inedit de a trata pacienții...

Asta a fost ziua a treia. Azi am învățat că nu vreau să mai am de a face cu nici un medic, cel puțin român. Asta ar numi-o psihologii „psihoză”. Da, psihoză, din cauza domnilor doctori din această țară, cărora le mulțumesc că știu să se comporte cu un tânăr bolnav de cancer. Excepție face, bineînțeles, domnul Laza, care are sufletul încărcat de cele mai pure sentimente de iubire pentru pacienții lui și pentru ceea ce face. Mai sunt poate unii... doamna Bratu, chiar și doamna Dragomir, în toată răceala ei, știa să vorbească, să fie femeie, nu monstru, să zâmbească, să spună o vorbă bună. Doamna Dragomir nu m-a cunoscut într-o perioadă bună din viața mea. Sunt medici buni, nu trag linie. Nu vreau să generalizez. Dar sunt scârbită de asistentele însetate de șpagă, de doctorițele răutăcioase, de medicii care nu vorbesc și care nu au răbdare să-ți explice de ce naiba ai cancer, ce dracu trebuie să faci și cât mai ai de trăit.... Mulțumim, domnilor doctori, că ne ajutați să luptăm cu această boală!

Ziua 3

Ceea ce mă enervează atunci când trebuie să fac un drum spre București este trezitul devreme. Nu înțeleg de ce nu aș putea să plec la orele amiezii, să ajung acolo seara și să fac vizita la spital a doua zi, dezumflată, odihnită. Bineînțeles că nu mi-a convenit ora 3 jumate, la care a sunat ceasul și m-am trezit cam cu 30 de minute mai târziu. Mă surprinde faptul că am reușit să împlinesc toate tabieturile mele de dimineață. Spălatul pe dinți, cu mișcări circulare, începând cu cei de sus, din spate în față, așa cum sfătuiesc majoritatea pliantelor Colgate. Ața dentară, apa de gură. Fața am spălat-o avec le gel nettoyent de la Yves Rocher, căruia îi sunt fidelă de mai bine de doi ani. Mă tem totuși ca nu cumva să nu i se diminueze efectul asupra pielii mele, care probabil   s-a obișnuit cu substanțele componente, ceea ce ar face din formula sa astringentă, un simplu săpun lichid care usucă fața.

Nu îmi place să părăsesc casa fără puțină mascara pe gene, un contur subtil cu dermatograful negru în colțul ochilor și fără puțin blush în obraz. Dacă sunt bolnavă de cancer, nu trebuie să arăt asta. Și cu siguranță trebuie să atrag atenția de la burta asta imensă. Așa că voi profita de ochii mei negrii și de sânii micuți, dar fermi, de fundul meu rotunjor mai nou datorită kilogramelor în plus și voi încerca să arăt cât se poate de sexy. Astăzi am o stare bună. Deși m-am trezit devreme și dimineața sunt morocănoasă, deși mi-e lene să mă machiez și cearcănele astea au devenit imune la corector, nu pot decât să mă privesc în oglindă și să îmi repet de zeci de ori în gând că „atitudinea naște aptitudinea”.

Ora 5 fără un sfert. Mama a primit beep de la Olga. Ea și Ramona au ajuns în fața porții, putem ieși. Eu îmi iau geanta în mână, mama geanta ei și plasa cu mâncare. Mai dau o tură prin camera mea să nu cumva să-mi fi uitat portofelul cu actele sau telefonul. Noroc că nu a fost nevoie să-mi prezint cartea de identitate, pentru că nu o aveam în portofel. Era rătăcită pe undeva, împreună cu actele pentru facultate, lucru pe care l-am constatat abia când am ajuns acasă.

Drumul nu a fost atât de obositor cum mi-l aminteam. Poate din cauza „atitudinii” mele pozitive. Da, sunt optimistă, pentru că astăzi consult un chirurg, pentru că azi pot povesti cu cineva despre problema mea. Orele au curs încet și ne-am apropiat de București. Tare m-am bucurat când am aflat că doamna doctor Brândușa Aldea nu se afla în spitalul Fundeni, ci în clinica de oncologie. M-am bucurat pentru că știam clinica aia mai bine decât îmi știu propria-mi cameră, pentru că fiecare colțișor de acolo îmi amintește că lupt, că lupt pentru mine, că lupt pentru ei. Că trebuie să lupt, că nimic nu mă împiedică să fac asta. Că le-am promis. Că am jurat că voi învinge. Pentru că intrând în curte îi vedeam trupul subțiratic agățat de patul de spital, îi vedeam părul lung care acoperea venele spânzurate de branulă. Pentru că îi vedeam picioarele lungi ieșind din pantalonii de pijama. Pentru că o auzeam râzând. Pentru că îi simțeam mirosul și îi auzeam la fiecare adiere a vântului vocea puternică de copil.

Mă bucuram pentru că acolo mi-am ascuns într-o cutie la etajul 5 copilăria. Și pentru că sunetul cârjelor lui Răzvan încă bătea la ușa sufletului meu. Pentru că îl zăream încă pe Prichi fugind în urma lui. Pentru că... pentru că urma să pășesc din nou în clădirea asta însetată de copii bolnavi. Pentru că trebuia să pășesc cu grijă.

Am intrat. Holul, mirosea evident a spital. Cum aș putea să descriu mirosul acesta? Putin înțepător, probabil din cauza medicamentelor. Ușor sufocant, datorita căldurii amețitoare. Obositor, un miros molatec, care te îmbăta cu boala. Miroase din nou a moarte în jurul meu.

Aflăm că doamna doctor se afla la etajul 3. Eu și mama pășim din nou cu dreptul. Urcam scările. Eu râd mereu pentru că îmi place să păcălesc tristețea cu zâmbete. Și pentru că știu că aici au pășit și ei cândva și pentru că pereții ăștia mai poartă o licărire din viața lor. Un fir de păr căzut poate, o picătură de sânge impregnată pe podea, măcar o fișă cu numele lor. Lavinia Luca, Răzvan Olea, Elena Bobaru...

Holul de la etajul 3 este atât de urât. Nu e primitor ca cel de la 5. Ce prostii vorbesc! Cel de la 5 nu e primitor. E ca o șosea a iadului. Vezi lipiți de perete numai copii schingiuiți de boală. De cancer. De atâta cancer majoritatea zac în pat. E un hol pe care mamele se ascund pentru a-și șterge lacrimile, unde tații privesc din afară și pleacă. Holul de la 3 e poate mai sinistru prin absență. A copiilor? Nu știu. Parcă era în construcție spitalul. Cel puțin la chirurgie. Așa impresie mi-a lăsat. Tavanul părea rupt, căzut, încercat de niște muncitori dornici să-l dea jos și sa făurească altul. Vopseaua căzută se pregătea să fie înlocuită de alta. Numai oamenii care așteptau la ușă îmi aduceau aminte că spitalul nu e în renovare, ci în plină zi de consultații.

Nu mai aveam răbdare să intru. Trebuia cu orice preț să pășesc pe ușa aia și să aflu că mai am atâtea șanse să mă fac bine. Voiam să intru acolo și să găsesc măcar un zâmbet, o pereche de ochi care să nu mă sperie și să-mi făgăduiască că va fi bine. Mâini care să mă înțeleagă, care să știe că am cancer. Mare de tot mi-a fost mirarea când am pășit pragul și am dat cu ochii de trei dame, una mai machiată ca cealaltă. Două cu halat și alta fără. Cea fără era machiată ca o domnișoară dornică să satisfacă bărbați pentru bani. S-a retras în câteva minute după ce m-a măsurat din priviri de sus până jos și după ce și-a dat genele peste cap.

Una stătea jos și trăgea dintr-o țigară, uitând poate că ne aflam într-un spital, mai cu seamă într-un spital de oncologie și mai ales într-un cabinet de consultații. Din prima clipă mi-a fost scârbă de urmele rujului ei lăsate în capătul țigării, de fumul acela ucigător, de chipul ei pictat ca la carnaval. Vedeam de la 3 metri cum i se adunase machiajul între cutele genei superioare. M-a îngrozit să o văd ridicându-se de pe scaun și să descopăr o statură impunătoare, amenințătoare poate, care sa apropia de a treia doamnă. Aceasta purta o fustă mult prea scurtă pe sub halatul alb și mă privea cu atâta dezgust de parcă aș fi venit acolo să-mi taie capul pentru că am ucis trei copii.

„Când ai aflat?”

„În 2002.”

.......
continuarea maine

Povestea stelutei

Sa fi avut Androna putin peste 3 ani, pe atunci locuiam intr-un asa zis oras de frontiera, undeva in sudul tarii. Pentru noi diminetile incepeau foarte devreme, pe la 5. Strabateam impreuna cateva dealuri sa ajungem in satucul unde eram invatatoare. Plecam de acasa ca doi Mosi Craciuni, caram cu noi o plasa de jucarii, haine, mancare (nu se stia niciodata daca autobuzul de Gvardenita trecea) si nelipsitul "OPITITUL", adica iepurasul roz, ultimul cadou de la tata. Il am si acum pe Opititul, ne-a insotit pretutindeni, mergea cu noi si la mare! Intr-una din diminetile de decembrie cand ne-am trezit am vazut pe geam covor de zapada, eu am intrat in panica, cum vom ajunge la scoala? Androna s-a cocotat pe scaunul din bucatarie si privea, s-a intors brusc si a intrebat "Unde am  fost eu cand a mai nins?" Si asa a aparut povestea stelutei:

"Ai fost o steluta! Cea mai luminoasa!Seara te asezai la fereastra noastra si zambeai, noi iti faceam cu mana si tu radeai, radeai cu click. Ne-am imprietenit si dupa un timp ai devenit fetita noastra. Inainte de a fi Androna ai fost o steluta! Cea mai Luminoasa! Acolo erai tu cand a mai nins!"
.........
E o dimineata de decembrie, si ninge si ninge si ninge.......

...de mama

Ma inversunez sa privesc pe fereastra. Nici nu stiu la ce, la cine. In gol. Ma intorc si o vad pe Roua privindu-ma, o strig, incearca sa dea din coada, a bucurie, dar se razgandeste si pleaca in dormitor. O intristez. Nu am chef de ea, ea nu are chef de mine. Intre noi e doar liniste.
Ma intorc la fereastra mea. E ceata, doar ceata, nu trecatori, nu masini. Tresar. Se aude foc de artificii. S-au aprins luminile Craciunului in centru.
Renunt sa mai privesc, ma dor picioarele, am sufletul atat de greu incat nu-mi mai simt picioarele.

Daria cauta Craciunul

...cauta miros de scortisoara si de brad, viseaza la albul zapezii si la culorile globurilor, isi inchipuie raceala mainilor si verdele bradului. cauta un omulet gras si rosu, cauta sa ii zambeasca si sa il strige. cauta sa il implore. cauta un sac numai pentru ea, plin cu ore de trait, cauta un zambet, doua.  Daria cauta craciunul...

Nota mamei:

 Acum mama cauta bocancii Andronei lustruiti,asezati in geam, acum mama cauta scrisorile catre Mosi, acum mama cauta miros de scortisoara si brad...cauta mainile intinse ale copilului, ochii luminosi, zambetul...acum mama cauta...

fara timp

Fără timp

Daria Hornoiu – XI C

Spune-i nopţii cuvânt

Omoară îngerii. Îngână-i în gând.

Priveşte-ţi mama.

Izvor de durere. Ce vezi, copil bolnav?

Ce vrei să vezi? Ce vrei să fii?

Degeaba speri. Ştii sigur: tu vei muri.

Clipe pierdute, mult prea puţine clipe...

Amare, clipe dureros de amare

Se strivesc

În lumea asta neagră.

În lumea sufletului găurit,

În trupul tău care de-atata cancer

Se răscoleşte chinuit.

Alb bolnav

Daria Hornoiu – XI C

Am sufletul sufocat de durere

Şi urlă, şi plânge

Încet moare, îl strânge...

Te uiţi la mine:

Chip alb, de înger...

Dar înăuntrul meu

Tu nu vezi?

E doar sânge!

Ce este omul? de Daria Hornoiu

            Ce este omul? Ce este specific naturii umane? Chipul? Limbajul? Inteligenta? Sentimentele? Ce ii face pe oameni, oameni? Genele mostenite de la parinti, bunici si stramosi?  Mediul in care se dezvolta sau educatia, care are grija sa indrume aceasta dezvoltare? Ce ne face pe noi ceea ce suntem? Faptul ca stim sa zambim si sa plangem, faptul ca putem iubi sau uri?

Cautand in dictionarele de prin casa, am gasit definitii asemanatoare, in care omul era descris ca fiind o fiinta sociala, superioara celorlalte, capabila sa faureasca unelte si sa modifice realitatea inconjuratoare, inzestrata cu morala, gandire, limbaj, simt artistic. Conform acestei definitii, am crede ca „omul devine om pentru ca se naste om” si nimic mai mult. Am spune ca ne nastem pentru a fi superiori celorlalte animale, ca am mostenit genetic toate calitatile pentru a interveni si a schimba mediul inconjurator. Dar oare nu cumva mediul inconjurator este cel care ne schimba pe noi, ne ajuta sa „crestem”, sa ne dezvoltam, sa cunoastem? Nu cumva dezvoltarea gandirii, memoria, perceptia ar fi imposibile fara mediu, fara obiecte, fara stimuli?

Mediul reprezinta, conform Dictionarului Larousse, „lumea exterioara individului”. Asta inseamna ca tot ceea ce este inafara noastra, toate elementele independente de mintea si trupul nostru apartin mediului. Copacii, casele, cainii, norii, apele, padurile, vantul, strazile, toate elementele, construite de oameni sau nu, reprezinta mediul inconjurator. Si toate, exercita o oarecare influenta asupra dezvoltarii noastre.

Inca din momentul conceptiei, efectele pozitive sau negative ale mediului se resimt asupra copilului. Unii cercetatori considera ca mediul isi exercita influenta chiar mai devreme de acest moment, inca din copilaria parintilor nostri, care au fost influentati in formarea lor ca adulti de anumite experiente, traumatizante sau placute. Este evident faptul ca suntem modelati de viata in sine, ca nu ramanem indiferenti la spectacolul ei, ca avem anumite atitudini, sentimente, ca respingem sau acceptam anumite lucuri. Lumea care ne inconjoara starneste anumite pareri, ganduri, moduri de a gandi.

Astfel copilul, a carui dezvoltare este in mod cert determinata si de bagajul genetic, cunoaste in mod indirect influentele mediului exterior, chiar inainte de a parasi efectiv mediul intra-uterin si de a lua contact direct cu mediul propriu-zis. Tehnologia avansata si preocuparea cercetatorilor pentru viata intra-uterina au dus la nasterea unui nou domeniu al medicinii, numit embriologie, care urmareste evolutia fatului din momentul conceptiei pana la expulzarea acestuia din mediul uterin. Anumite studii au pus in evidenta cum mediul in care traieste mama si ceea ce i se intampla ei au efecte majore si asupra copilului. De exemplu, daca mama se imbolnaveste de rubeola in primele trei luni de sarcina, inainte ca organogeneza sa se fi incheiat, copilul se naste fie surd, fie orb, fie cu malformatii cerebrale, in functie de organul care se afla in plina dezvoltare in momentul contactarii bolii. Exista si alti factori teratogeni care duc la o dezvoltare anormala din punct de vedere fizic sau psihic a copilului, cum ar fi: malnutritia, fumatul, stresul, drogurile, alcoolul. De exemplu fumatul, care a devenit un obicei comun in randul adultilor din zilele noastre, poate duce chiar la nasterea inainte de termen sau la moartea copilului. In timpul sarcinii, copilul este conectat la lume, prin mama. Ceea ce simte mama, ceea ce traieste ea, emotiile, stresul, vor afecta intr-o masura sau alta copilul din burta ei.

Desi urmatoarea informatie ar fi fost mai potrivita  intr-un referat ce vizeaza o paralela intre influentele genetice si cele ale mediului asupra omului, trebuie mentionat faptul ca si dezvoltarea motorie este mult influentata de mediu. Asa numita „crestere programata” presupune faptul ca toti copii parcurg aceeasi secventa de comportamente motorii, in aceeasi ordine, fapt determinat de bagajul ereditar. Mai intai se intorc pe o parte, apoi reusesc sa stea sezut fara sprijin, urmeaza mersul de-a busilea si abia apoi, mersul in picioare, care si acesta este pentru inceput sustinut. Insa mediul face ca trecerea prin aceste stadii ale dezvoltarii sa fie mai rapida sau nu. Studiile au dovedit ca „exersarea sau stimularea suplimentara pot accelera aparitia comportamentului motor, implicit a dezvoltarii”.

De exemplu, nou nascutii prezinta reflexul de pasire. Daca sunt sustinuti in pozitie verticala, picioarele lor vor face miscari asemanatoare celor de mers. Cercetatorii Cole si Cole au studiat cum bebelusii populatiei Kipsigis din Kenya, care sunt invatati de parinti sa stea in picioare, merg cu trei-cinci saptamani mai repede decat bebelusii americani. Iar copii unei populatii nomade din estul Paraguayului, care au mai putine ocazii de a experimenta mersul, datorita padurilor stufoase, dezvolta mersul mult mai tarziu, aproape cu un an dupa bebelusii americani. (Edward E. Smith,  „Introducere în psihologie”, pagina 97)

De asemenea, cartile pentru mamici sfatuiesc ca acestea sa vorbeasca cu copiii lor, deoarece copiii care primesc aceasta atentie au tendinta de a vorbi mult mai repede. Astfel, interactiunea verbala a adultilor cu bebelusul are o influenta directa asupra rapiditatii cu care acesta isi va dezvolta limbajul.

Factorii de mediu nu influenteaza numai dezvoltarea motorie sau cognitiva, ci si felul in care evolueaza sanatatea noastra, fizica sau psihica. O experienta traumatica ne poate marca atat de mult, incat putem pierde controlul fiintei noastre, pot aparea boli psihice, pe care numai specialistii le pot trata (din nou influenta mediului). De asemenea, corpul nostru este sensibil la anumite substante sau radiatii. Unele dintre acestea au efecte pozitive asupra organismului, intarindu-l si revigorandu-l, pe cand altele ii pot dauna, provocand boli grave, cum ar fi cancerul. Atat in procesul de imbolnavire, cat si in cel de vindecare, mediul are o influenta nemaipomenita asupra noastra. Intr-adevar, in vindecarea unei boli conteaza foarte mult si modul in care noi ne raportam la aceasta, cu optimism sau cu frica, insa aceste trasaturi de personalitate nu sunt cumva determinate undeva mai devreme in evolutia noastra? Ne nastem optimisti sau viata ne invata sa fim optimisti?

Asadar, mediul nu determina numai momentul aparitiei unor trasaturi specific umane, ci si anumite conceptii, atitudini, trairi si potenteaza anumite aptitudini. Altfel va privi viata un copil orfan, lipsit de iubire, care locuieste pe strada si altfel o va privi un copil care a avut parte de o casa, de o familie si care s-a bucurat de atentia si de ingrijirea unui adult. Experienta de viata ne construieste, ceea ce percepem, fie ca sunt perceptii ale mediului intern sau extern, determina anumite reactii din partea noastra. Bineinteles ca nu se rezuma totul la schema behavioristilor, stimul-raspuns. Mai este ceva in interiorul nostru, ce ne face oameni, este ceva ascuns in fiinta noastra care determina sa fim ceea ce suntem.

Oamenii sunt indubitabil influentati de mediu, chiar dinainte de nastere. Nu suntem programati genetic sa ne culcam atunci cand apune soarele, sau sa ne trezim cand afara este lumina, ci organismul nostru s-a adaptat conditiilor de mediu, corpul nostru este influentat de radiatiile cosmice, de radiatiile emise de pamant, de activitatile de peste zi. Probabil daca omenirea s-ar hotari sa lucreze de acum inainte noaptea si sa doarma ziua, peste cateva generatii ritmul biologic va fi adaptat la un astfel de ciclu somn-veghe. Organismul suporta influentele mediului si se adapteaza in functie de acesta, pentru a-si asigura un mai bun echilibru.

Claparede atrage atentia asupra faptului ca jocul procura organismului stimularea necesara cresterii organelor. Factorii care determina formarea organelor nu provin in totalitate din mediul intern al fiecarui organism, ci foarte multi dintre acestia provin din lumea exterioara. Nu numai in ceea ce priveste proteinele, vitaminele sau mineralele necesare organismului pentru dezvoltarea fizica, ci si prin faptul ca un organ care nu este folosit corespunzator se atrofiaza, pe cand cele stimulate (cum ar fi muschii) se dezvolta.

Un alt exemplu in ceea ce priveste influenta mediului asupra omului ar fi evolutia sau mai bine zis, revolutia tehnologica din ultimii ani si efectele ei asupra omenirii. Calculatoarele, internetul, telefoanele mobile, ipod-urile, toate au devenit parte din viata noastra, influentandu-ne activitatea de zi cu zi. Nu am fost programati genetic sa butonam o tastatura, dar am invatat, pentru ca tastatura face parte din viata noastra, este un stimul din mediul inconjurator. Nu mai iesim cu prietenii in oras, pentru ca putem tasta cu ei pe messenger, nu ne mai deplasam din pat sa dam un telefon, pentru ca telefonul mobil este chiar pe noptiera de langa pat, daca nu cumva, in pat cu noi. Cati oameni mai merg pe jos in ziua de azi, doar ne-am nascut cu doua picioare, care au o functie bine determinata genetic, aceea de a merge si de a cerceta mediul inconjurator. Dar nu mai este nevoie sa mergi tu sa cercetezi, caci ti se „aduce” mediul la tine. Cumva tehnologia promoveaza sedentarismul? Fara sa se urmareasca in mod direct acest lucru, dezvoltarea tehnologiei, evolutia industriala vizeaza un trai mai bun pentru noi, o viata mai simpla, usurata de diverse aparate si masinarii menite sa faca cate ceva in locul nostru, sau care sa ne ajute pe noi sa facem mai usor. Nu mai batem la masina de scris si nu mai risipim zeci de hartii, pentru ca avem calculatorul, pe care ne-am instalat Wordul, care nu mai presupune atata munca. Acesta din urma este un exemplu pozitiv. Insa toata aglomeratia asta de informatie si de aparatura in viata noastra, bineinteles, menita sa ne ajute, nu cumva ne face sa devenim mai pasivi, mai lenesi?

Repet, in mod cert, mediul are o influenta asupra noastra si pe masura ce scriu, realizez ca dintre cele trei elemente care determina dezvoltarea noastra ca oameni – ereditate, mediu si educatie – poate ca mediul este cel mai influent dintre acestea. Ereditatea este baza umanitatii noastre. Daca ne imaginam ca omul este o paine, am putea spune ca ereditatea reprezinta toate ingredientele care fac o paine sa fie paine: putina sare, drojdie, faina, apa. Unii mai adauga zahar, sau fac o combinatie intre faina alba, faina de soia sau faina integrala. Exista mai multe combinatii de ingrediente, deci mai multe retete pentru a face o paine. Asa cum exista si mai multe rase de oameni, determinate, fireste, genetic. Ce ar fi mediul in „metafora paini”? Mediul este mana care amesteca ingredientele acestea si care framanta aluatul. Exista anumite etape ale retetei, care trebuie respectate, in ordine si peste care nu se poate sari: mai intai se umple castronul cu faina, apoi se toarna un amestec de drojdie cu apa si se framanta. Treptat, pe masura ce se framanta,  se adauga apa. Apoi, aluatul este lasat la crescut. Acum, ca celula de la tata si cea de la mama au devenit una singura, exista anumite etape pe care fatul trebuie sa le parcurga si anumite momente cheie sau sensibile, pe care trebuie sa le depaseasca. Dupa nastere, micul pui de om nu a scapat de astfel de momente si viata are grija ca dezvoltarea lui sa cunoasca toate tipurile de „framantari”:  frica, dragoste, agitatie, stres, dar va avea grija ca dupa fiecare moment greu, sa primeasca si un moment de ragaz, in care experienta, informatiile, sa „dospeasca”. Mediul „opereaza” asupra noastra in fiecare clipa din viata, asemenea unor maini care framanta aluatul de paine, turnand cu grija, din cand in cand, o oarecare cantitate de apa. Si unde ramane educatia in aceasta ecuatie? As indrazni sa spun ca educatia este tava care asteapta aluatul pentru a-i da o forma si pentru a-l coace in cuptor pentru a deveni mai mult decat un simplu amestec de ingrediente, pentru a deveni paine cu adevarat. Prin educatie, omul se contureaza, cunoaste limitele impuse de societate, regulile, devine un membru al unei comunitati, de aceea el trebuie sa se supuna acestora. Educatia este cea care da sens vietii si ne face cu adevarat oameni: invatam in fiecare zi, asimilam informatii, cunostiinte si ne dezvoltam, ne dorim sa cunoastem. Educatia ne ajuta sa ne „cocem la minte”, cum ar spune batranii din popor.

lume afona

Lume afonă

Din patul plictisit încerc să mă conectez la lume...

vă strig şi nu mă auziţi.

Urlu încât mi se despleteşte glasul,

mi se întunecă mintea,

dar voi mă ignoraţi!

Îmi cânt degeaba cântecul,

notele mele sunt afone...

Se aude doar simfonia voastră.

Se aude doar armonia lumii voastre,

acel sunet spart.

doar fulgi

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară şi căldura unui aşternut moale, să îmi cufund capul în multe perne şi să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluş care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg şi să lăcrimeze ochii. Nu de tristeţe, nu de bucurie. Doar aşa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcţie sau alta. Îi văd agitaţi şi albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toţii la destinaţie. Parcă ar fi o intersecţie din New York. Mulţi, mulţi. Marunţi. Mici. Gălăgioşi. Stau în pat şi mă simt cuprinsă de o senzaţie ciudată, o combinaţie între relaxare şi mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus şi în jos pe suprafaţa corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune şi lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe şi îndrazneţe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.

 de Daria Hornoiu

din zilele Andronei, de Daria Hornoiu

Uneori, dormeam cu peruca. Mi-era frică, ca nu cumva, în vis, să fiu cheală. Nu voiam să mă văd fără păr. Zilele călduroase poate au fost cele mai grele. Transpiram cu ea pe cap mai rău ca la saună. Mergeam la școală în mai, iunie și suportam toate privirile alea răutăcioase. Ochii aceia bârfitori. Băiatul pe care îl simpatizam și care se ferea de mine.

[Când dormi…]

[Când dormi…]

Când dormi...

Mă simţi oare lângă tine? Îmi simţi respiraţia caldă pe piept? Dar ochii? Îmi auzi ochii atunci când clipesc?

Îmi simţi tu obrazul ud? Îl simţi ud de lacrimi? Auzi lacrimile când se nasc? Le auzi? Ştii că plâng după tine? Mă auzi suspinând? Simţi cum mi se usucă buzele de dorul buzelor tale? Dar sufletul... Îl auzi cum se zbate, cum tremură? Tremură de frică... Trupul meu se teme. Sufletul meu e îngrozit. Tu eşti?

Dar sufletul tău?

Al meu e bolnav. La fel ca trupul.

La fel ca mine. Şi gândurile mele. Şi mai bolnave. De groază. Mi-e groază... de viaţă. De singurătate. De viaţa fără tine. Mi-e groază fără tine. Fără noi. Fără mâinile tale, fără pielea ta fină... trupul tău cald.

Tu dormi acum. Mă simţi? Lângă tine. În preajma ta. Aşa voi fi. Mereu. Lângă tine, fără să îţi mai dau drumul.

...fragment

In sfarsit drumul spre scoala. Macar asta sa imi ofere ceva

placut. Calc pe imaginea vietii mele. Rosu, galben, pe ici colo verde... a, si portocaliul. Cata caldura emana frunzele astea prin culori, dar de fapt, cat de triste sunt, acum inconjurate de moarte. Ma uit la ele si imi vine sa plang. Ajung iarasi in locul asta depresiv si bolnav, numit imaginatia mea si realizez ca aici eu sunt o frunza. Cat mai am pana voi cadea din copac? In ce anotimp sunt si de ce... de ce trebuie sa vina toamna atat de curand? Mai ales acum cand toti isi vad de treburile lor si nimeni nu realizeaza ce mi se intampla. Pentru ei sunt la fel, doar o frunza verde, ca orice alt adolescent.

Trupul meu e o frunză

[Trupul meu e o frunză]

Trupul meu e o frunză. De ce în mine este toamnă, când afară e primăvară? De ce mă rup de creangă la bătaia vântului când mugurii copacilor se joacă cu el? De ce în mine tună și fulgeră, de ce e înnorat și plouă, când celelalte frunze dansează în razele soarelui? Pe cerul meu e totul gri.

Într-o altă viață... sau într-o lume mai frumoasă

30 martie... 30 martie într-o altă viață... sau într-o lume mai frumoasă...

Dimineața.  Repet, 30 martie. Putem presupune că este anul 2006, ora 6 dimineața. Pași tăcuți prin casă... top-top, ca două căprioare. Mama scoate tortul din frigider, fiica aprinde lumânarea: "40"..."Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască... la mulți ani...!" Aurelian se trezește. E puțin cam amorțit, dar le zâmbește fetelor lui, fetelor pe care le iubește mai mult ca pe oricine altcineva. Fiica lui dragă și soția, de care numai moartea l-ar despărți.

"La mulți ani, tati!"... "La mulți ani, Aurelian!"

Aurelian zâmbește..

Plânge de bucurie."Androna l-a făcut, e cu ciocolată..."

Tatăl se ridică și își îmbrățișează fiica. "Mulțumesc". Apoi se apropie și sărută obrazul Gabrielei.

Cei trei pleacă fericiți în bucătărie și pregătesc micul dejun. Fiecare povestește despre ziua ce urmează(este vineri, toată lumea are fie școală, fie serviciu).  Într-un final, fără drept de vot, Aurelian le spune: "Astă seară vă invit în oraș. Să sărbătorim. O dată fac 40 de ani. Vă iubesc și ziua asta vreau să o petrec cu familia mea."

************************************************************************

Trag linie... Eu trag linie și urlu cât pot de tare:  Aurelian ESTE mort!!! Aurelian nu mai există!!! Aurelian a plecat!!! Aurelian nu are 40 de ani!!! Nu va ajunge la vârsta asta niciodată!!! Aurelian nu este in pat!!! Și nimeni nu îi cântă la mulți ani!!! Povestea se sfârșește în lumea reală la pași tiptili... Fetele sunt singure... și nimeni nu le ia în brațe...

Eu...
eu nu am cui să-i spun astăzi la mulți ani. Oricât de tare aș țipa. El nu mă aude. Și dacă m-ar auzi, eu tot nu aș ști. Astăzi am fost orfană. Astăzi a fost soare. Dar Aurelian tot mort este. Astăzi am privit cruci, astăzi mi-am amintit că Aurelian stă de 17 ani sub una din crucile ce umbresc pământul.

Astăzi a fost soare...

Astăzi am trecut pe lângă banca despre care am auzit spunându-se povești..., banca lor, Gabriela și Aurelian. Și... dacă te uitai atent, îl vedeai… îl vedeai cum îmi zâmbea, și cum îmi făcea cu mâna... "Succes la școală!"...."Mulțumesc..."

"Succes la școală"....Ha ha ha... Mi-ar fi spus asta... De fapt, ce ar fi făcut astăzi.... CUM? Cum ar fi fost vineri în lumea aia frumoasă... Ce? Ce ți-aș fi spus?

Ce vrei să fac? Ce vrei? Spune-mi! Să te urmez? Asta vrei? De-asta mă chemi? De asta îmi moare trupul? De ce atunci? Vrei să devin mai puternică... De ce? Ce trebuie să fac....???

Unde ești?

Ești?

Mai ești?

Undeva, Cândva... Ești?

Unde umbli...?

În spatele meu???

Te strig... Întind mâna... Nu te simt...

Mă simți?

Eu nu....

Mă auzi? Cum? Eu nu mai vorbesc...

Mi-ai mângâiat părul?... Nu te simt... Mâna ta?

Nicăieri...

Nu te găsesc...

Mă întreb: te caut?

Te-am căutat vreodată?

Nu. Tu ai murit...Tu nu mai ești...

Sau...? Ești?

Unde....

Vreau o poză, să vadă și prietenii mei cine ești... Stai să caut în cele 20 000 de poze din calculator...

(multe minute scurse)

Nu te-am găsit. Noi doi avem o singură poză... Și nu e în calculator... Noi doi nu vom avea niciodată două poze...Tu nu vei fi lângă mine... nici când suflu în cele 18 lumânări, nici când voi purta Rochia albă... nici când voi naște... Tu nu vei mai avea nici o poză...

Tu și cu mine... o poză....UNA... atât.

Doar atât...
Atât mi-a mai rămas... Și chitara... Atât...

Vocea ta? O enigmă... Surâsul tău? Altă lume...

Tu ai murit...



Astăzi a fost soare. Am stat pe bancă în parc și am privit o bătrână curățând un mormânt:

"Nedelcu Nicolae
născut: (...)
mort (...)"

Iar tu...

Între viață și text, Raul Popescu

Raul Popescu

Între viață și text

Intențiile scriitoricești ale Dariei Hornoiu  acoperă o zonă literară vastă: de la poezie și proză, până la textul confesional. Bineînțeles, nu a excelat în toate, în parte și din cauza vârstei sale destul de fragede la care și-a conceput textele. Jurnalul, adică mărturisirea scrisă, este, cred eu, domeniul în care potențialul creator al Dariei este cu prisosință vizibil. Adnotațiile zilnice, completate prin diverse texte, se constituie într-o poveste de viață autentică, sinceră. Trebuie să menționez de la bun început că nu este vorba despre o poveste lacrimogenă regăsibilă, ca model arhetipal, în mai toate revistele și emisiunile pentru gospodinele cu ”naturelul simțitor”. Nu, nici pe departe. Avem romanul unei vieți în destrămare, amănunt care conferă tragism rândurilor diaristice, un tragism, de altfel, bine distribuit, astfel încât să nu deranjeze prin evidența sa. De fapt, încă din primele rânduri ale jurnalului - un jurnal conceput, fără îndoială, pentru un ochi străin, indiscret, ceea ce-l transformă într-un fals jurnal, într-o convenție literară – autorul are grijă să anuleze efectul siderant al unei dezvăluiri șoc, care ar atenta la bunul-simț al unui cititor educat, versat, recunoscând că suferă de o boală incurabilă: ”…Nu-mi place să o spun, dar am cancer. Eu sunt Adrona și cancerul e «prietenul» meu. Ne cunoaștem de aproape 5 ani.” În spirit ludic, concepându-și scrierile, după cum am precizat, pentru un alt cititor, Daria Hornoiu folosește deseori pseudonime pentru personajele despre care scrie: Adrona, Răzvan. Scrisul este pentru Daria, după cum ea însăși recunoaște, o formă de terapie. Inevitabil, subiectul principal este cancerul. Ca psiholog în formare, de altfel a fost șefă de promoție în cadrul Facultății de Psihologie a Universității ”Transilvania” Brașov, Daria Hornoiu a știut că prima etapă în acest parcurs formativ al psihologului este o severă (auto)analiză. De fapt, a intuit, căci a început să scrie de la 15 ani. Așadar, boala este personajul principal. Când hulit, când acceptat, acest personaj indezirabil constituie laitmotivul unei, până la urmă, profunde meditații despre viață. Asistăm la formarea unui personaj, ca într-un bildungsroman, plin de iubire, dar și de ură, deseori derutat, confuz, deprimat. Drama acestui destin constă într-o maturizare mult prea timpurie, o maturizare care nu anulează însă veșnica întrebare De ce eu?: ” M-am izolat. M-am izolat singură sau m-a izolat camera albă? Patul prea mare? Am și un pat mare în cameră. Și el este răcoros, are marginile gri, de metal. Un metal greu și răutăcios care nu te lasă să-l atingi. Te doare atingerea lui, te înspăimântă răcoarea atingerii lui. Griul a construit oare în jurul meu carapacea? Adâncimea patului să mă fi sustras tinereții pe care o mai port doar cu buletinul? Patul să fie de vină? Patul prea mare? Patul adânc și gri? Patul mă îneacă sau albul camerei? Praful? Oamenii? Eu? Cancerul? Cine m-a obligat să renunț la viață? Cine m-a păcălit și m-a închis aici?” (Scriu din colțul unei camere albe…). Sintagma ”tinerețea pe care o mai port doar cu buletinul” este în tragismul ei extrem de grăitoare, asta pe lângă frumusețea literară incontestabilă. Deseori astfel de expresii fac savoarea unui text semnat de Daria Balahoarnă Hornoiu, scornind prin prezența lor sensuri ale existenței umane neinterogate la modul tare poate de mult timp de tagma scriitoricească, ai cărei reprezentanți sunt mai atenți la forma textului decât la mesajul acestuia, mesaj care, diluat, nu reușește să se mai impună. Scriitura Dariei, dimpotrivă, umple acest gol, aducând în prim-plan interogația, întrebarea, ceea ce Alexandru Dragomir numea ”începutul perpetuu”, interogația fiind cea care deschide un orizont de cunoaștere și care, totodată, dă o orientare cunoașterii: ” Şi dacă nu vrei să mergi mai departe? Dacă nu înţelegi ce se întâmplă în jurul tău? Dar dacă înţelegi şi te înspăimântă? Ce te faci atunci? Cum faci să nu mai mergi, să nu înaintezi? Cum faci să te opreşti şi să rămâi aşa? Ce îi faci timpului să stea puţin în loc şi să te lase să gândeşti, să meditezi? Cum? Cum stai nemişcat? Cum ar putea timpul să încremenească?” (Și dacă nu vrei să mergi mai departe?). Răspunsul nici nu mai contează în fața agresivității cu care interogatoriul de mai sus își impune prezența. De altfel, și aici îl citez din nou pe Alexandru Dragomir, ”În comparație cu întrebarea, răspunsul pare să închidă orizontul, adică pare să-l satisfacă prin chiar faptul că răspunde întrebării, și anume spunând că așa stau lucrurile și nu altfel”. În textele sale, Daria evită capcana răspunsului, rămânând fidelă interogației, un semn, de altfel, de sinceritate, dar și de respect pentru un virtual cititor.  De sesizat că dialogul cu acest cititor virtual nu este întrerupt absolut deloc, instanța auctorială adresându-i-se în permanență. Astfel, textele Dariei sunt pline de adresări directe, așa cum se întâmplă în, de exemplu, My great depression sau Balada zilei de joi: ” Sunt zile... sunt acele zile în care simți că nu valorezi nici doi bani, în care știi că ești un prost și că nu ești bun de nimic. Pur și simplu. Ție… (mie?)”. Multe texte sunt concepute pentru un blog personal, ceea ce nu le diminuează din valoarea literară, dimpotrivă, devin reprezentantele unui anumit gen de literatură confesională, deseori directă, laconică, dar, never the less, pline de miez. Textul pentru blog, automat este mai direct, prezența cititorului virtual fiind resimțită mult mai acut decât în cazul literaturii destinate publicării pe suport de hârtie. Acest cititor virtual este unul prea puțin răbdător și, de cele mai multe ori, este unul prompt, manifestându-și prezența prin comentarii, incitând la un dialog imediat și efemer. Daria se adaptează, iată, și acestui tip de cititor. În schimb, prozatoarea Daria Hornoiu este, dintr-un anumit punct de vedere, mult mai serioasă, dorindu-și un text vast, cuprinzător, dar care, în același timp, să lase loc și necunoscutului, unor pagini albe, autoarea dovedind astfel că este conștientă de neputințele individualului de a exprima complexitatea unei lumi misterioase în căile și voința sa: ” Cum? Cum aş putea oare să încep o carte în care să spun tot ce am de zis, dar totuşi să las loc şi pentru alte câteva pagini? Cum pot oare să fac asta?” (Bocancii Andronei). Bocancii Andronei este titlul romanului la care Daria Hornoiu a lucrat prea puțin. Textul romanului este o eboșă, sunt conturate câteva personaje, câteva situații și cam atât. Restul e tăcere! (că tot a devenit această expresie una populară). Sau nu, nu este tăcere! Este viață! Este freamăt! Este culoare! Dincolo de text este viața. Textul este doar o modalitate de a o descrie. Sau de a o păcăli atunci când ea se încăpățânează să ne demonstreze că totul are un sfârșit. În acest caz, textul continuă viața, îi preia atributele. Prin text viața merge mai departe. Cred că acesta este, de fapt, mesajul Dariei Hornoiu, mesaj încriptat în toate scrierile ei. Cred că asta a vrut să ne spună prin acele pagini rămase necompletate: Completați-le voi, pentru ca și voi, la rândul vostru, să trăiți.

Vorbele Dariei

Un om implinit?este in primul rand un om care poate zambi sincer, curat, un om care poate rade sanatos si liber. Un om fericit, multumit cu el insusi, un om care isi cunoaste calitatile si defectele, care stie sa se controleze, dar care nu devine victima regulior si autocontrolului. Este un om echilibrat, care primeste tot ce i se da, si bune si rele, el reuseste sa se adapteze si sa depaseasca orice situatie. Un om implinit are cu siguranta sufletul plin de iubire si bucurie, iar din viata lui nu lipsesc Dumnezeu si dragostea. Partea materiala e mai putin importanta, dar echilibrat fiind si constient de potentialul sau, omul implinit sigur are un adapost, un job etc.

Ce consider eu ca este esntial in viata? Sanatatea este normal, pe primul loc. Am realizat ca fara ea, oricat de destept si ambitios ai fi, o boala de poate tranti imediat la pat si te poate impiedica sa iti dezvolti potentialul. Asta e cel mai important, sa iti mentii starea de sanatate si sa o respecti, printr-o viata echilibrata: somn destul, hrana potrivita, consum de apa, miscare. Mai este important sa ai sufletul liber si sa iubeasca permanent, in fiecare clipa. Rice, un fluture, o floare, o mancare, o carte, un barbat. Dar in fiecare clipa sufletul sa simta caldura iubirii, cred ca asta e hrana lui. Este esential sa daruiesti celor din jur, macar si un zambet sau un salut... e foarte greu insa, traim intr-o epoca in care esential e sa ai laptop, i-phone, nu stiu ce casti, nu stiu ce aparat foto, totul inseamna eticheta si bani. E important sa nu cadem in spirala asta a materialului, pentru ca e periculoasa si nu duce nicaieri, decat la pierirea umanului din noi. Da, e important sa ai un job bine platit,  o casa, sa nu ai grija facturilor, a mancarii, nu contest. Sunt elemente esentiale supravietuirii...insa ar trebui pe primul loc sa vina legaturile dintre oameni, sa incercam sa nu ne departam unii de altii prin tehnologie, sa nu ne robotizam singuri. E important sa pastram viu umanul din noi.

Eu pretuiesc viata in general. Cu totul, cu bune si cu rele. Din ce este bun, castig zambete si fericire, din ce este rau castig experienta si simt cum cresc si ma dezvolt ca fiinta, cum mi se largeste orizontul si mi se deschide mintea. Imi place viata pentr ca am oameni minunati in jurul meu, pentru ca exista muzica si culori si pt ca sunt binecuvantat cu simturi care imi permit sa traiesc experienta lor. Imi place sa merg, sa respir, sa mananc, sa imi fac dus. Fiecare lucru marunt pe care il presupune viata. E mai greu sa imi placa sa numar pastile si sa beau diverse bauturi ciudate pe post de tratamente, dar asta e pretul pe care trebuie sa il platesc pt culori si sunete, pentru oamenii minunati...e vorba de echilibru, poate si asta e frumusetea vietii. Ca nu iti ia niciodata fara sa iti dea inapoi, si nu da niciodata prea mult, fara sa compenseze in alta perioada. Este un dar minunat de la Dumnezeu pe care din pacate nu il apreciem mereu, ni se pare ca ni se cuvine.

vis

Te-am visat! Asa cum esti tu, luminoasa! Te-am visat Daria. Eram despartite de o fereastra inchisa, fara maner. Ne priveam si ne citeam pe buze. Imi aratai poze cu tine...eram imbracate la fel, doar ca ne despartea o fereastra. M-am trezit plangand cu un dor necrutator in suflet, imi spuneai "Mi-e dor de tine Mama"...DARIA mi-e dor de tine, draga mamii fata.
In fiecare zi te caut in vis, in gandurile mele, privesc fetele pe strada si ma astept sa te zaresc, caut in privirea lor privirea ta. Caut zambetul tau larg, zambetul tau aprobator, zambetul care-mi spunea Te iubesc mama!
Aici e toamna, urasc toamna, urasc toamna fara tine, urasc casa pustie, camera ta goala, pasii mei printre camere. 
In fiecare seara Roua si cu mine intram la tine in camera, nu ne asezam pe pat, stim ca nu avem voie, stam jos pe parchetul rece si te privim, ne rugam, te rugam...in fiecare seara iti spunem VINO AICI!

mesaj

Un timp voi posta aici doar mesaje care apartin mamei Dariei. Imi doresc sa apara cartea "copacul Dariei" de Daria Hornoiu si apoi voi aduna iar energia necesara pentru a continua proiectul...alta carte, fundatia "Comunitatea Dariei"...visez la un concurs pentru tineri, un concurs de literatura, cu un premiu...visez sa ajutam un copil bolnav, o familie care se prabuseste de durere...
Visez ca anul acesta de Craciun sa impodobesc bradul la Hospice, sa ne adunam ca altadata, sa cantati colinde, nu la Daria si mama ei, ci la fereastra de la Hospice.
De fapt nu visez, asta doresc!

Din scrierile Dariei:

"Eu pretuiesc viata in general. Cu totul, cu bune si cu rele. Din ce este bun, castig zambete si fericire, din ce este rau castig experienta si simt cum cresc si ma dezvolt ca fiinta, cum mi se largeste orizontul si mi se deschide mintea. Imi place viata pentru ca am oameni minunati in jurul meu, pentru ca exista muzica si culori si pt ca sunt binecuvantat a cu simturi care imi permit sa traiesc experienta lor. Imi place sa merg, sa respir, sa mananc, sa imi fac dus. Fiecare lucru marunt pe care il presupune viata. E mai greu sa imi placa sa numar pastile si sa beau diverse bauturi ciudate pe post de tratamente, dar asta e pretul pe care trebuie sa il platesc pt culori si sunete, pentru oamenii minunati...e vorba de echilibru, poate si asta e frumusetea vietii. Ca nu iti ia niciodata fara sa iti dea inapoi, si nu da niciodata prea mult, fara sa compenseze in alta perioada. Este un dar minunat de la Dumnezeu pe care din pacate nu il apreciem mereu, ni se pare ca ni se cuvine."

gandurile Dariei

Uneori ma tem ca nu voi fi capabila sa ajung psihologul care mi-am propus sa fiu. De ce? Pentru ca nu sunt sigura ca voi mai suporta vreodata sa vorbesc despre cancer. Sunt satula pana peste cap. De cuvantul asta, de boala asta, de simptome, de durere, de greutate, de sufocare, de manie, de tristete, de disperare. M-am saturat sa zambesc, m-am saturat sa „gandesc pozitiv” fara sa nu simt asta cu adevarat in suflet. M-am saturat. Vreau sa termin odata. Si daca trebuie, o sa alerg goala pe o autostrada de injectii si pastile. O conditie am: sa nu imi pierd parul intr-un curent acid provocat de injectiile-masina. Sa nu ma transforme fuga asta intr-un monstru. Sa nu arat din nou cum aratam in 2003. Sa nu fiu cheala. Imi vreau parul. Pentru unii, mai ales pentru cei care nu stiu cu adevarat ce inseamna cancer e usor sa spuna ca „E doar par. Parul creste la loc”. Noi, ceilalti stim mai bine. O fi crescand parul la loc, dar zambetele mai cresc la loc? Rasul isi revine? Ochii mai stralucesc ca inainte? Iar pentru cei care stiu cu adevarat ce inseamna cancerul si care nu dau importanta parului, pentru ei am numai admiratie. Eu nu am fost destul de puternica sa gandesc asa. Si nici nu vreau sa fiu. Parul meu se simte foarte bine cu mine. Si eu cu el.

o alta dimineata

Ma trezesc in fiecare dimineata, desi nu-mi doresc asta... ma trezesc intr-un pat trist, cu asternuturi dezamagite... ma ridic din pat si ma izbesc de o camera populata de ganduri. O camera mica cu visuri mari, o camera vesela ce va muri in curand. Nu mai vreau nimic. Dar nu am incotro. Ora 6 imi zbiara isteric sa ma pun pe picioare si sa ma desprind de universul asta atat de cald in tristetea lui si sa ma duc intr-un loc rece si obosit, unde oamenii sunt marionete ale unei iluzii: fericirea. Autobuzul-plin de ganduri, plin de oameni stresati, de oameni mari, de oameni mici, de fete, de baieti, este un autobuz al disperarii. Nu suport mersul cu autobuzul. Atatea chipuri, atatia ochi, atatea maini... dar nu-i nimic, mai rezist. Voi rezista. Si de data asta voi ajunge in banca. In banca mea rece. Intru in clasa, ma impiedic, imi zdruncin trupul si vreau sa ma desprind. Uite, oamenii care cred in mine. Ochii si mainile lor ce ma stiu vesela, ce vad in mine o invingatoare. Ziduri insufletite ce aseapta de la mine sa le dobor, sa le colorez. Nu, nu mai am culori si nu, nu vreau sa imi cumpar culori, nu mai vreau sa colorez, pentru ca un univers trist nu are culoare. Lasati-ma, m-am plictisit sa zambesc. Nu, nu am nimic, asta sunt eu, cea adevarata. Nu va place, nu? Nici mie.

toamna

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun. 

fara titlu!

Astazi este toamna. O zi frumoasa de toamna, cu frunze uscate si mute de atata galben. Este mult vant. Un vant puternic care m-a facut sa ma deplasez tare greu, deoarece rochia mea prea scurta avea o stare pentru dans, dans inalt purtat de vant. Sau poale in cap. Rochia. A trebuit sa fac pauze dese si sa ma rog de vant sa ma lase sa trec nevazuta si imbracata printre oameni, priuntre strazi, sa ajung la magazin pentru a ma „aproviziona”, pentru a da nastere secretului. Am mers si am mers, am infruntat furtuni de frunze si valuri uscacioase de aer, m-am luptat parca cu o forta supranaturala care dorea in orice chip sa ma pastreze curata, sa ma impiedice sa duc acest trup la sacrificiu. Dar eu am vrut sa lupt contra fortei si am luptat. Am vrut sa inaintez si sa ranesc acest trup asa cum si el ma raneste pe mine clipa de clipa. Si am inaintat. Si tot aceasta forta supranaturala a facut ca „otrava” cautata sa nu fie gasita in primul magazin si sa trebuiasca sa o caut. Cum se face ca dintre toate otravurile din magazine cea pe care ma hotarasem sa o folosesc aici nu se gasea? Nu stiu daca vointa mea a impresionat forta supraomeneasca sau daca pe contractul ei cu destinul era trecuta doar o data posibilitatea unei interventii directe in mediu...caci nu m-am lasat si in al doilea magazin am gasit otrava. Doua doze, una cu posibilitate de castig, 4000 de lei, bani care ar fi de mare folos, un secret placut ar fi acesta.

-         Buna ziua. Croissante cu ciocolata aveti?

-         Da, in spatele dvs., pe raft.

Mana mea tremura, ochii nu mai cauta sa citeasca ingredientele. Lapte praf, margarina, sare, nu ma mai intereseaza. Conservanti, coloranti, euri. Ochii mei nu vor sa citeasca nimic din exterior. Ci cauta sa citeasca inauntru. Inauntrul fiintei mele. Ce vad ochii mei in acele fractiuni de secunda? Vad saliva groasa cursa pe perna de atatea ori in care croissantele apareau apetisante in vis. Vad colegele in pauza fosnind ambalajele rosiatice si muscand cu pofta. Vad varful acela de crema de ciocolata care se rupe atunci cand buzele lor musca violent din croissant. Vad firmiturile pufoase de pe sanii lor. Vad bucata de ciocolata crema ramasa in colutl gurii. Vad...miros...salivez...vad chinul meu. Vad doua croissante in mainile mele si 10 ron pentru a plati.

Apoi ochii mei se maresc, devin ca doua gauri negre, cu o putere de gravitatie greu de imaginat, greu de reprezentat. Locuitor din afara universului meu ai fi vazut cum ochii mei topeau in gravitatia lor oua de ciocolata Kinder-surprise, ciocolata Rom, Kinder-bueno, ciocolata-Milka, bomboane cu rom. Tentatia era mare.

Retragerea. Destula otrava pentru astazi.

Ceasul? 15.38

Este atat de aproape de ora mamei, ora la care ea ar trebui sa vina acasa. Indes croissantele in geanata.

„O sa mananc unul si celalalt i-l arat si ii spun ca am vrut sa mananc dar nu am putut. Nu...nu, nu. Le mananc pe amandoua si nu spun nimic. Sau, ii spun, de  ce sa ma feresc? Ce poate sa imi faca? Si in plus, daca mi se face rau si ajung la spital, trebuie sa declar. .... .... .... De fapt, nu trebuie sa declar nimic, nu au cum sa ma verifice. Si daca mi se face rau asta e. E normal, de fapt dupa atata timp de mnacare curata.”

Am intrat pe usa. „Roua?” Roua se pare ca e la plimbare.

Sunt numai eu. Si croissantele. Si constiinta. Deschis geamul si trimit constiinta la plimbare. E soare mult afara si e o zi frumoasa de toamna.

Fosnesc ambalajul. Il deschid si las vidul din interior sa imi inunde fata, scot croissantul si musc dintr-o data o treime de blat pufos si crema gretoasa de cacao. „Sunt sigura ca are margarina”. Ce miros puternic. Si musc repede. „Ma suna mama.” Vorbesc cu ea si am gura plina de amestec de blat pufos si crema de cacao. Cuvintele mele sunt mincinoase datoria a ceea ce am in gura, o expediez repede. Mai musc o data. Ajung la colt. Privesc coltul dezamagita. Asa cum imi aminteam, croissantul abunda de crema doar la mijloc. Nu puteau sa imbunatateasca si ei asta in 3 ani?

Pe al doilea il las pe altadata. De fapt.... nu. Nu!! Cand voi mai avea eu curajul sa fac asta? Cand voi mai avea razbunarea si tristetea atat de pline? Nu. Astazi trebuie mancat. Acum, pana nu ajunge mama acasa. Il desfac. Caut crema printr-o muscatura violenta. O simt printre dinti, cum axplodeaza pe limba. Euri si margarina, lapte praf, zahar alb, faina alba. Otrava mea. Medicamentul meu. Otrava pentru trup. Medicament pentru nebunie.

Medicament si curaj sa merg mai departe. Si ce ar fi culmea? Sa castig acel premiu. Asta da ar fi o ironie din partea sortii.

Este o zi frumoasa de toamna. Croissantele sunt intr-un stomac care a fost gol prea mult timp. Crema de ciocolata curge printr-un corp bolnav de tristete si toate eurile alea calatoresc printr-un sange obosit de atata detoxifieri.

V-am pupat. „Musafiri” bunica si apoi mama.