Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară şi căldura unui aşternut moale, să îmi cufund capul în multe perne şi să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluş care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg şi să lăcrimeze ochii. Nu de tristeţe, nu de bucurie. Doar aşa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcţie sau alta. Îi văd agitaţi şi albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toţii la destinaţie. Parcă ar fi o intersecţie din New York. Mulţi, mulţi. Marunţi. Mici. Gălăgioşi. Stau în pat şi mă simt cuprinsă de o senzaţie ciudată, o combinaţie între relaxare şi mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus şi în jos pe suprafaţa corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune şi lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe şi îndrazneţe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.
de Daria Hornoiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu