Sunt toamnă

Daria Hornoiu, 19 octombrie 2006

Sunt toamnă

Caut în rugina asta zâmbete

Îmi ascut paşii.

Strivesc frunzele.

Omor galbenul lor bolnav.

Păşesc tristă în balta de sânge.

Până unde?

Dansez obosită pe ritmul morţii.

Până când?

Distrug reţeaua de artere

Ce mi se-aşterne la picioare

Alerg tăcută. Încep să plâng.

Degeaba urlu eu în gând.

Încet, trupul meu devine

O frunză.

Îmi topesc gândurile

Şi mă usuc căzând lângă ele.

Am murit

Sau e doar o stare?

Prima încercare a Dariei de a-și scrie povestea

Ah! Agitatie nebuna, oameni nebuni…toata lumea asta urla…totul urla, Piata Sfatului canta si nimanui nu-I pasa de dragostea lor… Toata lumea este atat de atenta cu acest concert, unde toti tampitii striga si injura, unul mai tare decat celalalt, incat se pare ca ei au ramas uitati undeva departe de timp si de spatiu.

          Cei doi copii, cei doi adolescenti, ce s-au smuls din zarva aia oribila pentru a fi singuri. Singuri in sanul naturii, singuri in noapte, aproape de stele, aproape de Dumnezeu. Stau pe banca si se uita la cer, la cerul ce este (uimitor pentru perioada asta a anului) senin. Dupa munte se vede luna plina, perfecta de rotunda acum, iar in jurul ei niste inele rosiatice. Stele sunt destul de putine, insa totul este clar, atat de clar...
       
          Desi zgomotele acelea ingrozitoare le sparg urechile, le joaca in minte numai o imagine…Amandoi se gandesc la acelasi lucru. “Cum? Cum as putea sa o sarut?”, “Ce as putea spune sa nu par prea indrazneata?”, “Macar sa o tin in brate…” Baiatul se apropie de fata si ii ia fata in maini. Fata inchide ochii si isi apropie buzele de ale lui. Miracolul s-a produs. Cele doua perechi de buze sunt una singura, cele doua suflete merg pe acelasi drum... Buzele lor canta aceiasi melodie; sunete infinite si placute spulbera zarva din aer…Sunetul iubirii lor se roteste in ceruri, spargand imaginea clara a stelelor, spargand lumea in bucati, creand una noua, doar pentru ei, doar pentru ei doi.

          Desi clipa asta ar trebui sa fie perfecta pentru ea, mai ales, gandurile ii spulbera momentul. Cantecul ia sfarsit. Cei doi deschid ochii. Tanara se ridica.

          - Trebuie sa plec, murmura ea.
       
          Tanarul se ridica socat, fara sa inteleaga nimic. “Doamne, ce am facut? Of, am dat-o in bara. Am jignit-o.” Insa se ofera sa o conduca spre casa.

          -Nu. Am nevoie de intimitate. Nu vreau sa ma conduci acasa, mai vreau sa ma plimb.

          -Atunci ne plimbam impreuna, spuse baiatul cu multa afectiune in voce.

          Am spus nu! Vreau sa ma plimb singura. Nu intelegi?  rabufneste fata.

          Cei doi coboara tinandu-se de mana. Aproape ca au ajuns. Buzele lor urmeaza sa se atinga iar. Melodia lasata undeva pe culmile dealului se apropie de ei ca o furtuna… Acelasi sunet… Tanarul o apuca pe Androna de brat, se apleaca si o saruta. Atat de tare muzica lor, atat de puternica, incat fata abia se abtine sa nu izbucneasca in lacrimi.

          "Iarta-ma. Iarta-ma ca ti-am raspuns urat. Dar...trebuie sa ma intelegi. Da? Haide, du-te acasa. iti dau bip cand ajung", incerca fata sa il imbuneze.

          Razvan ii spune doar un "pa", sec pentru ea, dar plin de durere izvorata de undeva adanc din inima lui. “Nu o inteleg… De fapt, nu mai inteleg nimic. Ce se intampla cu ea? De ce este atat de dificila?”

2. “Nu mai suport. O sa innebunesc. De ce nu exista un strop de fericire si pentru mine? Sunt o proasta... Sufar si ii fac si pe cei din jurul meu sa sufere. Mai bine nu ma intalneam cu Razvan, mai bine o lasam balta. In fond, de ce am nevoie de el? Oricum se va plictisi de mine si in scurt timp imi va da papucii. Doar nu ma iubeste si niciodata nu ma va iubi. Nici macar nu merit sa vorbesc despre iubire… Oricum, eu nu il merit. Este prea bun pentru mine. Sunt prea rea si neascultatoare. Meritam sa mor. Asta trebuia sa se intample. Trebuia sa mor si nimeni nu mai avea de suferit. Eram acum departe, langa el si invatam glasul vocii sale, invatam atingerea lui parinteasca. Dar nu am murit. Nu, traiesc si ma chinui din nou cu acelasi monstru. Lupt din nou pentru acelasi lucru: viata…

          La dracu, este deja ora zece jumate! Mama trebuie sa fie ingrijorata. Ar trebui sa plec spre casa, si-asa imi este frig... Nu este acum momentul sa filozofez.

Aiurea. Atat de aiurea este totul in viata mea.  Of, Razvan, de ce nu ai aparut in alt moment din viata mea?”

3.       -Servus. Am ajuns acasa.
       
          -Cum a fost? intreba mama. Ce face Razvan? Unde ati fost? Haide, haide si povesteste-mi.
       
          -Chiar trebuie sa ma enervezi? Lasa-ma in pace. Mai bine ai face dracu' ceva sa ne mutam odata din casa asta!
       
          -Dar ce s-a intamplat? V-ati despartit?
       
          -Lasa-ma in pace!!! Nu mai suport. Merg in camera.
       
          -Androna, te simti rau?
       
          -De ce tot timpul daca am nervi trebuie sa fie din cauza sanatatii? Oricum o sa mor si de abia astept. Toata lumea vrea sa scape de mine si sincera sa fiu si eu de toti. Va urasc. Si daca voi muri va fi numai din vina ta! Pentru ca nu am de gand sa lupt pentru viata in casa asta!
          - Esti egoista. Nu intelegi cat de greu imi este sa…
          -Nu ma intereseaza! Cand o sa mor sa te uiti la trupul meu si sa te gandesti ca daca ne mutam nu muream… Pentru ca altundeva as fi luptat.

          Fata izbucneste in plans. Iese din bucatarie trantind usa.
          “O sa il pierd pe Razvan, pentru ca nu il pot aduce aici… Cum as putea sa il aduc in casa asta sinistra, unde spiritele stau sa-ti inhate trupul sau mintea, sau pur si simplu te privesc atunci cand te dezbraci, cand faci baie… Nu il aduc aici! Curge prea mult sange si iubirea nostra va fi patata. Nu.”

          Cele doua "surori" cum le numeste toata lumea, desi sunt mama si fiica, locuiesc intr-o casa veche, care arata de parca imensa cladire ar fi insusi o fantoma ce bantuie strazile orasului.

          4. Mirela. Asa o cheama pe mama Andronei. Implineste 38 de ani anul acesta. 38 de ani in care nu a gasit fericirea. Tot ce iubeste cu adevarat este unica amintire ramasa de la sotul ei, Aurelian: fiica lor. Tot ce ii poate aduce fericire este fata ei; fata ei care pe zi ce trece se face tot mai rea. Fata ei obraznica, alintata, fata ei ascunsa, fata ei care ii spune ca o uraste si care nu i-a mai pupat obrazul de mai bine de doi ani.

          A ramas vaduva la numai 23 de ani cu o fetita de numai 11 luni si asteptand inca un baietel, ce nu avea insa sa se nasca, un baietel ce a murit in ea.

          Dar Mirela este o femeie puternica. O iubeste mult prea mult pe fiica ei. Nu s-a dat batuta. S-au mutat din locul acela plin de amintiri in Brasov, pentru a o creste cat mai bine pe Androna si a-i oferi tot ce e mai bun.

          Totul a fost frumos si viata incepuse sa ii arate o mica parte din fericire. Androna era o fata cuminte, care invata cu drag, mergea la scoala din toata inima, isi iubea mama.

          Si-acum mai are pastrate in sertar felicitarile facute de Androna in fiecare an de Pasti, de Craciun sau de ziua ei. Le facea de mana, le colora si ii scria cateva versuri. Plangeau amandoua in fiecare an pe 8 iunie, zi in care Aurelian mai facea un an de cand a murit. Plangeau tot impreuna pe 30 martie, cand el ar mai fi implinit un an. Tot impreuna plangeau si de Pasti si de craciun, pentru ca el nu era a colo sa le strangfga in brate. Se iubeau si se iubesc si acum, dar Androna vrea sa para dura si puternica, gresind.

          Insa fericirea ce le inconjura s-a spulberat cand s-a aflat ca Androna are cancer. Asta se  intampla prin clasa a VII-a, cand era inca un copil.

       

zilele, de Daria Hornoiu

Ziua 82

Ambitie.

Cu asta am ramas.

Martea e una din zilele mele preferate. Mai nou. Am cursuri de al 9 si 25. asta inseamna ca pot sa merg singura peste deal, fara mama si fara taxi, doar eu gandurile mele. Trec dealul in maxim 15 minute, atunci cad merg incet si admir casele, oamenii, copacii, cerul. Dealul nu are o panta foarte abrupta, e usor de urcat. Obosesc doar primii 5-6 metrii, dar apoi e ca si cum as merge pe strada. Urcatul devine mers. Cu castile in urechi, ascultand probabil „You wouldn’t like me” de la Tegan and Sara, grabesc pasul, ca sa am mai mult timp sa ma lalai prin parc. Ajunsa la trecerea de pietoni, dupa ce am trecut de casa mea preferata, care desi nu are gradina, are o terasa superba, cu balcon din fier, ma infig in strada si ma uit urat la toti soferii care ma injura. Din cauza mea, „o gravida nebuna, inconstienta si cam tanara pentruu a avea un copil”, ei au trebuit sa coboare acul care indica viteza de la 50-60 la 0-10. eu zambesc satisfacuta ajunsa pe cealalta parte a strazii. Ajunsa in parc, trag aer in piept, de parca m-as sufoca, trag mult aer in piept si caut sa am o expiratie lunga, sa las tot ce e rau in mine acolo. Si inspir din nou, iau tot ce e bine cu mine, in mine.

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun.

Trec pe aleea de langa parcul copiilor. E prea dimineata sa le auzi vocile subtiratici. Pasesc grabita, pentru ca realizez ca mai sunt 10 minute si incepe primul curs. Dar ma mai opresc doar pentru o clipa langa copacul meu inalt, cu frunze cazute. Ridic fruntea spre cer si las soarele prea generos pentru luna noiembrie sa imi mangaie fata. Si simt cum Dumnezeu ma iubeste, cum ne iubeste in orice clipa. Inspir numai lucruri bune si ies incet de parc. O alta trecere de pietoni. Din ce in ce mai multi oameni. Facultatea.

La cursul de autocunoastere la care m-am inscris saptamana trecuta, am facut cateva teste de personalitate. Ultimul a fost foarte interesant. Ni se dadeau trei hartii pe care noi trebuia sa trecem trei valori pe care le consideram noi mai importante. „Adevar, Respect, Ambitie”, am hotarat eu. Apoi, se presupunea ca viata ar fi venit la noi si ne-ar fi cerut pe rand sa renuntam la valorile noastre. Prima data am renuntat la Adevar. Sunt oare o persoana necinstita? Eu zic ca nu. Atata timp cat ii respecti pe ceilalti si atata timp act ei te respecta, va exista si sinceritatea, nu?

A doua valoare la care am renuntat a fost Respectul. Asa ca am ramas singura cu Ambitia, undeva in varf probabil fara nimeni in jurul meu, pentru ca am hotarat sa renunt la Respect.

Nu stiu daca am ales ceea ce trebuia. Nici macar nu stiu daca este vreo varianta corecta. Oricum, e o situatie ipotetica. Viata nu o sa bata niciodata la usa ta sa iti ceara sa renunti la valorile tale. Nimeni nu iti cere asta, numai tu poi hotari. Si daca ai putin respect pentru persoana ta, putina integritate, sunt sigura ca nu vei renunta la valorile tale.

Si totusi, la cat de imprevizibila e viata, as putea oare sa ajung singura, cu o hartie in mana, pe care scrie cu litere de tipar „Ambitie”?

Pentru mine, timpul e suspendat

Text nepublicat (5 decembrie 2009)

de Daria Hornoiu

Pentru mine, timpul e suspendat

5

Pentru mine, timpul e suspendat. Mă aflu în afara lui, nu mai curge la fel cum curge pentru ceilalţi. Fac ce fac şi mă întorc în trecut. De acolo îmi extrag seva, din trecut îmi iau puterea să privesc înainte, să suport, să merg mai departe. Îmi amintesc lucruri, vorbesc poate obsesiv despre ceea ce am făcut la cheful x, în cofetăria y, cum am dansat nu ştiu unde, cum eram, cum zâmbeam, cum sărutam, cum vroiam, ce vroiam, ce visam. Încerc cumva să o copiez pe Daria din trecut şi caut mereu zâmbetul ei in oglindă, încerc să fabric din nou energia şi vitalitatea care erau cândva atât de bine imprimante în personalitatea ei.

          Astăzi mă întorc iar în trecut, iar şi iar, gândindu-mă la tine şi la faptul că, spre deosebire de perioada urâtă şi obositoare pe care o traversez acum, atunci te făceam fericit. Sper. Aveam senzaţia că te împlinesc ca prieten, ca băiat, aveam siguranţa că îţi par atrăgătoare, frumoasă. Mă bucura lucrul acesta. Astăzi mă simt sleită de energie, lipsită de frumuseţe, de senzualitate, mă simt ca un fruct deshidratat a cărui dulceaţă îţi provoacă greaţă. Şi nu vreau să fie aşa, vreau să fie altfel. În fiecare săptămână îmi spun asta, în fiecare clipă îmi spun că va fi bine şi când va veni acasă... ce bine o să arăt şi ce bine o să fie şi ce fericit o să îl fac...şi tremur la gândul că în curând vei fi acasă şi te voi dezamăgi din nou când vei găsi acelaşi fruct deshidratat, captiv între patru pereţi albi şi răcoroşi, fără nevoia de a ieşi în oraş, fără dorinţa de a vedea oameni, de a vorbi, fără un zâmbet sincer. Mă străduiesc, mă străduiesc ca atunci când vei veni să găseşti ceva mai bun decât atunci când ai plecat şi această putere o iau din trecut. Dintr-una din amintirile mele cele mai dragi.

          Nu credeam atunci că vom construi împreuna ceva atât de profund, de puternic, de sincer, nu credeam ca tu vei fi alături de mine, credeam că vei fugi ca toţi ceilalţi, credeam că vei profita de mine şi de puţinul timp pe care credeam atunci că îl mai am. Nu numai că ai făcut ca puţinul meu timp să devină un an, doi, cinci, ci ai făcut ca timpul meu să curgă altfel, într-un dans frumos, ameţitor, puternic. Acum cinci ani, când îngheţam de frig la Belvedere, mâna ta mi-a atins prima oara mâna. Debitam numai prostii pentru că nu ştiam cum să mă port cu persoanele pe care nu le cunosc, nu ştiam cum să interpretez gesturile tale, îmi era frig si trăiam un puternic sentiment de disconfort, de îndoială de sine, mă întrebam şi îmi cântăream cu multă minuţiozitate fiecare gest şi tot o dădeam în bară. Îmi era frig şi ne-am luat de mână, am coborât de la Belvedere şi câteva minute mai târziu m-ai pupat pentru prima oară.

          Cinci ani mai târziu tremur pentru că am învăţat să iţi spun ce simt, ce gândesc, pentru că ai devenit unul dintre prietenii mei cei mai buni, pentru că îţi arăt ce simt şi pentru că trăiesc ceea ce simt lângă tine, pentru că pot să plâng în braţele tale, pentru că am ţipat de durere şi tu ai fost lângă mine. Şi eşti lângă mine, chiar dacă nu eşti acolo. Tremur şi mă îndoiesc de mine atunci când pleci pentru că mă întreb cu ce drept mai rămân eu în viaţa acestui băiat în loc să-l las să se bucure de cei 21 de ani pe care îi are? Cu ce drept îi pătez tricoul cu lacrimile mele, cu ce drept îi spun că mă doare, că nu mai vreau, cu ce drept îl sperii, îl îndepărtez şi apoi îl trag lângă mine? Ce e cu jocul ăsta nebun? De ce sunt atât de inconştientă?

          De ce nu mă fac bine ca să îi dăruiesc băiatului acesta ceea ce merită? Asta mă roade atât de mult... mi-ar plăcea să fiu completă, să mă simt completă, să mă simt mai puternică, mai senzuală, mai frumoasă, să te atrag într-un joc tineresc, nu în nebunia vieţii mele, să te sărut urât, obscen, să te muşc, să te bat cu perna, să fug după tine, să dansăm, să ne dăm cu sania, să stăm o noapte întreagă în frig şi să bem vin fiert, să îţi pregătesc paste, să îţi dansez semi-îmbrăcată, să facem dragoste cu lumina aprinsă, să te las să mă priveşti şi să îmi simţi trupul; să fie atât de liber încât să îmi permit să ţi-l dăruiesc ţie întru totul… doar ţie, nu bolii. Ţie.

          Astăzi mi-ar plăcea să fac toate lucrurile astea. Mi-ar fi plăcut şi anul trecut să fi fost în stare. Mi-ar plăcea măcar la anul să ne bucurăm de noi. Îmi doresc mult asta şi singurul dar pe care ţi-l pot face acum este promisiunea că o să lupt pentru mine, că o să lupt pentru viaţă, chiar daca uneori nu mi se mai pare interesantă... mă gândesc la vinul ăla fierbinte şi la sanie, la un concert târziu unde să ţipam împreună, la un chef nebun unde să dansăm toată noaptea. Caut în trecut şi îmi promit, mă gândesc la ceea ce urmează, visez. Nu vei găsi o fată suplă, cu un corp frumos, nu vei găsi acasă o fată zvăpăiata si nebunatică, poate nici zâmbete multe nu vei găsi. Dar am braţe cu care ştiu să strâng, am ochi cu care ştiu să privesc şi am o inimă mare pe care ştiu să o folosesc :)

Cuvintele, o oglindă a sufletului

Am început să scriu pentru că mă simt singură şi pentru
că simt nevoia să aud, să văd cuvinte, să le simt forma şi
înţelesul, să le culeg sau să le împrăştii pe o hârtie. Simt
nevoia să văd litere aşezate în faţa ochilor sau să aud sunete
care să îmi treacă pe lângă ureche. Orice, numai să scap de
ecoul gândurilor mele şi de greutatea pe care o simt în suflet.
Când văd foaia, trăiesc acelaşi sentiment ca atunci când mă
privesc în oglindă. Deşi singură, văd o imagine a cuiva (a
mea), văd altfel decât din unghiul meu monoton. Am o altă
perspectivă. Văd din afara mea. E ca şi cum aş fi în afara mea
şi m-aş privi pe mine. Desprindere. Libertate. La fel este şi cu
hârtia şi cuvintele. O oglindă a sufletului. Sufletul meu are
ocazia să se vadă pe sine. Şi mai alung astfel din singurătate.
Nici nu ştiu când am ajuns să fiu aşa de singură, cum am
ajuns să nu mai fiu dorită şi să nu mai doresc oameni în jurul
meu. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă îi vreau sau nu lângă
mine. Mă simt singură, dar nu sunt convinsă că îmi doresc
neapărat companie. Nu orice fel de companie, în orice caz.

sparg cuvintele

Daria Hornoiu

2006 

 Sparg cuvintele.

 Sunt inutile.

 Omor momente.

 Sunt efemere.

Aberatii de iarna

2006
Daria Hornoiu

Aberatii de iarna

Ninge frumos

Ce frumos

ninge

Am sufletul gros

Intunecos

Apos

Si greu

Si ma sufoc

E greu

cu atatia fulgi

Multi

Si albi

Bolnavi

Obosesc si cad

Ma depun

 in straturi reci pe pamant

Ma dor

toate

Cad de pe un

Gand

Pe un altul

Mai adanc si mai

Rece

Un joc de

Fulgi beti

Nu mai imi trece

Cancerul.

Fulgi și somn

Fulgi și somn

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară și căldura unui așternut moale, să îmi cufund capul în multe perne și să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluș care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg și să lăcrimeze ochii. Nu de tristețe, nu de bucurie. Doar așa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcție sau alta. Îi văd agitați și albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toții la destinație. Parcă ar fi o intersecție din New York. Mulți, mulți. Marunți. Mici. Gălăgioși. Stau în pat și mă simt cuprinsă de o senzație ciudată, o combinație între relaxare și mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus și în jos pe suprafața corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune și lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe și îndraznețe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Scrierea este din 2006, a fost premiată la un concurs de literatura! Imi este foarte draga!

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Privesc din autobuz în drumul meu spre casă maşinile... Privesc ceea ce este dincolo de feţele şoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat ce îţi permit să intri în lumea lor pentru o clipă, în lumea oamenilor „normali”. În lumea noastră, în lumea voastră, în lumea bolnavă şi crudă, leneşa şi trecută. În lumea infectă şi repetabilă. În lumea ce şi-a pierdut unicitatea. În lumea asta ce parcă îşi intinde zgomotele identic în fiecare zi a  săptămânii... Ah, lume secătuită de farmec... De ce nu vă bucuraţi de adevărata lume? De ce îi păstraţi imaginea asta şi nu vă bucuraţi de viată...? Dar eu vorbesc...

            Acum vă privesc şi vă judec! De ce să vă judec? Sunt atât de tristă, atât de dezamăgită... mai disperată decât voi...Mă uit la aceşti oameni din maşină, la chipurile astea, la maştile jocului....Unul ascultă muzică, bătând obositul ritm pe volan, o femeie isterică urlă la telefon, iar o alta se rujează... Semaforul işi schimbă culorile mereu la fel, acelaşi timp dansând în lumina lui vie... Deja şoferul nerăbdător să ajungă la meci zbiară şi înjură, iar mama care nu şi-a văzut copilul de azi-dimineaţa se intreabă ce o fi mâncat acesta toata ziua? Dar vai, trebuie să ajungă acasă... Şi astfel porneşte concertul claxoanelor frânte ce îmi sparge gândul, distruge orice emoţie şi îmi blochează imaginaţia...

            Şi mă întreb uneori cum aş putea să ajung în inima lor, măcar să fur o clipă din gândul lor tăcut? Cum aş putea să ajung la ei şi sa le ofer darul vieţii, prin experienţa mea? Cum? Cum aş putea oare să încep o frază în care să spun tot ce am de zis, lăsând loc şi pentru alte câteva cuvinte? Cum pot oare să fac asta? Ce vorbe vândute de un vrăjitor mie ar putea să îi cucerească? Căci vreau să fie cu toţii conştienţi de cântecul vieţii, care nu este monoton... nu este ca la semafor! Nu! Eu nu lupt pentru o monotonie sufocantă! Eu lupt pentru viaţă, vreau culoare şi ritm, sunete ascuţite de chitară şi ploi calde de vară, vreau valuri sărate care să facă dragoste cu nisipul, vreau să aud cântecul munţilor când sărută adâncul cerului, vreau pasiune, vreau râsete, vreau iubire...! Viata, asta vreau, de fapt... Să omor cancerul din mine şi să îl arunc în...

despre oameni

despre oameni

când afară e frig

se închid în casele lor

să trăiască

să tacă.

degeaba . . .

am auzit că viaţa

nu e decât o stradă îngustă

pe care trec

oamenii grăbiţi

Lume afonă

Lume afonă

Din patul plictisit încerc să mă conectez la lume...

vă strig şi nu mă auziţi.

Urlu încât mi se despleteşte glasul,

mi se întunecă mintea,

dar voi mă ignoraţi!

Îmi cânt degeaba cântecul,

notele mele sunt afone...

Se aude doar simfonia voastră.

Se aude doar armonia lumii voastre,

acel sunet spart.

           

Închid ochii şi încerc să mă împac cu ideea

că am devenit atât de mică,

atât de neînsemnată pentru voi,

încât nici nu mă iubiţi, nici nu mă urâţi.

Mă împac cu tonalitatea mea gravă...

Cu tot ce mă înconjoară şi mă sperie,