Cuvintele, o oglindă a sufletului

Am început să scriu pentru că mă simt singură şi pentru
că simt nevoia să aud, să văd cuvinte, să le simt forma şi
înţelesul, să le culeg sau să le împrăştii pe o hârtie. Simt
nevoia să văd litere aşezate în faţa ochilor sau să aud sunete
care să îmi treacă pe lângă ureche. Orice, numai să scap de
ecoul gândurilor mele şi de greutatea pe care o simt în suflet.
Când văd foaia, trăiesc acelaşi sentiment ca atunci când mă
privesc în oglindă. Deşi singură, văd o imagine a cuiva (a
mea), văd altfel decât din unghiul meu monoton. Am o altă
perspectivă. Văd din afara mea. E ca şi cum aş fi în afara mea
şi m-aş privi pe mine. Desprindere. Libertate. La fel este şi cu
hârtia şi cuvintele. O oglindă a sufletului. Sufletul meu are
ocazia să se vadă pe sine. Şi mai alung astfel din singurătate.
Nici nu ştiu când am ajuns să fiu aşa de singură, cum am
ajuns să nu mai fiu dorită şi să nu mai doresc oameni în jurul
meu. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă îi vreau sau nu lângă
mine. Mă simt singură, dar nu sunt convinsă că îmi doresc
neapărat companie. Nu orice fel de companie, în orice caz.