Pentru mine, timpul e suspendat

Text nepublicat (5 decembrie 2009)

de Daria Hornoiu

Pentru mine, timpul e suspendat

5

Pentru mine, timpul e suspendat. Mă aflu în afara lui, nu mai curge la fel cum curge pentru ceilalţi. Fac ce fac şi mă întorc în trecut. De acolo îmi extrag seva, din trecut îmi iau puterea să privesc înainte, să suport, să merg mai departe. Îmi amintesc lucruri, vorbesc poate obsesiv despre ceea ce am făcut la cheful x, în cofetăria y, cum am dansat nu ştiu unde, cum eram, cum zâmbeam, cum sărutam, cum vroiam, ce vroiam, ce visam. Încerc cumva să o copiez pe Daria din trecut şi caut mereu zâmbetul ei in oglindă, încerc să fabric din nou energia şi vitalitatea care erau cândva atât de bine imprimante în personalitatea ei.

          Astăzi mă întorc iar în trecut, iar şi iar, gândindu-mă la tine şi la faptul că, spre deosebire de perioada urâtă şi obositoare pe care o traversez acum, atunci te făceam fericit. Sper. Aveam senzaţia că te împlinesc ca prieten, ca băiat, aveam siguranţa că îţi par atrăgătoare, frumoasă. Mă bucura lucrul acesta. Astăzi mă simt sleită de energie, lipsită de frumuseţe, de senzualitate, mă simt ca un fruct deshidratat a cărui dulceaţă îţi provoacă greaţă. Şi nu vreau să fie aşa, vreau să fie altfel. În fiecare săptămână îmi spun asta, în fiecare clipă îmi spun că va fi bine şi când va veni acasă... ce bine o să arăt şi ce bine o să fie şi ce fericit o să îl fac...şi tremur la gândul că în curând vei fi acasă şi te voi dezamăgi din nou când vei găsi acelaşi fruct deshidratat, captiv între patru pereţi albi şi răcoroşi, fără nevoia de a ieşi în oraş, fără dorinţa de a vedea oameni, de a vorbi, fără un zâmbet sincer. Mă străduiesc, mă străduiesc ca atunci când vei veni să găseşti ceva mai bun decât atunci când ai plecat şi această putere o iau din trecut. Dintr-una din amintirile mele cele mai dragi.

          Nu credeam atunci că vom construi împreuna ceva atât de profund, de puternic, de sincer, nu credeam ca tu vei fi alături de mine, credeam că vei fugi ca toţi ceilalţi, credeam că vei profita de mine şi de puţinul timp pe care credeam atunci că îl mai am. Nu numai că ai făcut ca puţinul meu timp să devină un an, doi, cinci, ci ai făcut ca timpul meu să curgă altfel, într-un dans frumos, ameţitor, puternic. Acum cinci ani, când îngheţam de frig la Belvedere, mâna ta mi-a atins prima oara mâna. Debitam numai prostii pentru că nu ştiam cum să mă port cu persoanele pe care nu le cunosc, nu ştiam cum să interpretez gesturile tale, îmi era frig si trăiam un puternic sentiment de disconfort, de îndoială de sine, mă întrebam şi îmi cântăream cu multă minuţiozitate fiecare gest şi tot o dădeam în bară. Îmi era frig şi ne-am luat de mână, am coborât de la Belvedere şi câteva minute mai târziu m-ai pupat pentru prima oară.

          Cinci ani mai târziu tremur pentru că am învăţat să iţi spun ce simt, ce gândesc, pentru că ai devenit unul dintre prietenii mei cei mai buni, pentru că îţi arăt ce simt şi pentru că trăiesc ceea ce simt lângă tine, pentru că pot să plâng în braţele tale, pentru că am ţipat de durere şi tu ai fost lângă mine. Şi eşti lângă mine, chiar dacă nu eşti acolo. Tremur şi mă îndoiesc de mine atunci când pleci pentru că mă întreb cu ce drept mai rămân eu în viaţa acestui băiat în loc să-l las să se bucure de cei 21 de ani pe care îi are? Cu ce drept îi pătez tricoul cu lacrimile mele, cu ce drept îi spun că mă doare, că nu mai vreau, cu ce drept îl sperii, îl îndepărtez şi apoi îl trag lângă mine? Ce e cu jocul ăsta nebun? De ce sunt atât de inconştientă?

          De ce nu mă fac bine ca să îi dăruiesc băiatului acesta ceea ce merită? Asta mă roade atât de mult... mi-ar plăcea să fiu completă, să mă simt completă, să mă simt mai puternică, mai senzuală, mai frumoasă, să te atrag într-un joc tineresc, nu în nebunia vieţii mele, să te sărut urât, obscen, să te muşc, să te bat cu perna, să fug după tine, să dansăm, să ne dăm cu sania, să stăm o noapte întreagă în frig şi să bem vin fiert, să îţi pregătesc paste, să îţi dansez semi-îmbrăcată, să facem dragoste cu lumina aprinsă, să te las să mă priveşti şi să îmi simţi trupul; să fie atât de liber încât să îmi permit să ţi-l dăruiesc ţie întru totul… doar ţie, nu bolii. Ţie.

          Astăzi mi-ar plăcea să fac toate lucrurile astea. Mi-ar fi plăcut şi anul trecut să fi fost în stare. Mi-ar plăcea măcar la anul să ne bucurăm de noi. Îmi doresc mult asta şi singurul dar pe care ţi-l pot face acum este promisiunea că o să lupt pentru mine, că o să lupt pentru viaţă, chiar daca uneori nu mi se mai pare interesantă... mă gândesc la vinul ăla fierbinte şi la sanie, la un concert târziu unde să ţipam împreună, la un chef nebun unde să dansăm toată noaptea. Caut în trecut şi îmi promit, mă gândesc la ceea ce urmează, visez. Nu vei găsi o fată suplă, cu un corp frumos, nu vei găsi acasă o fată zvăpăiata si nebunatică, poate nici zâmbete multe nu vei găsi. Dar am braţe cu care ştiu să strâng, am ochi cu care ştiu să privesc şi am o inimă mare pe care ştiu să o folosesc :)