marți, 22 ianuarie 2013

Prima încercare a Dariei de a-și scrie povestea


Ah! Agitatie nebuna, oameni nebuni…toata lumea asta urla…totul urla, Piata Sfatului canta si nimanui nu-I pasa de dragostea lor… Toata lumea este atat de atenta cu acest concert, unde toti tampitii striga si injura, unul mai tare decat celalalt, incat se pare ca ei au ramas uitati undeva departe de timp si de spatiu.

          Cei doi copii, cei doi adolescenti, ce s-au smuls din zarva aia oribila pentru a fi singuri. Singuri in sanul naturii, singuri in noapte, aproape de stele, aproape de Dumnezeu. Stau pe banca si se uita la cer, la cerul ce este (uimitor pentru perioada asta a anului) senin. Dupa munte se vede luna plina, perfecta de rotunda acum, iar in jurul ei niste inele rosiatice. Stele sunt destul de putine, insa totul este clar, atat de clar...
       
          Desi zgomotele acelea ingrozitoare le sparg urechile, le joaca in minte numai o imagine…Amandoi se gandesc la acelasi lucru. “Cum? Cum as putea sa o sarut?”, “Ce as putea spune sa nu par prea indrazneata?”, “Macar sa o tin in brate…” Baiatul se apropie de fata si ii ia fata in maini. Fata inchide ochii si isi apropie buzele de ale lui. Miracolul s-a produs. Cele doua perechi de buze sunt una singura, cele doua suflete merg pe acelasi drum... Buzele lor canta aceiasi melodie; sunete infinite si placute spulbera zarva din aer…Sunetul iubirii lor se roteste in ceruri, spargand imaginea clara a stelelor, spargand lumea in bucati, creand una noua, doar pentru ei, doar pentru ei doi.

          Desi clipa asta ar trebui sa fie perfecta pentru ea, mai ales, gandurile ii spulbera momentul. Cantecul ia sfarsit. Cei doi deschid ochii. Tanara se ridica.

          - Trebuie sa plec, murmura ea.
       
          Tanarul se ridica socat, fara sa inteleaga nimic. “Doamne, ce am facut? Of, am dat-o in bara. Am jignit-o.” Insa se ofera sa o conduca spre casa.

          -Nu. Am nevoie de intimitate. Nu vreau sa ma conduci acasa, mai vreau sa ma plimb.

          -Atunci ne plimbam impreuna, spuse baiatul cu multa afectiune in voce.

          Am spus nu! Vreau sa ma plimb singura. Nu intelegi?  rabufneste fata.

          Cei doi coboara tinandu-se de mana. Aproape ca au ajuns. Buzele lor urmeaza sa se atinga iar. Melodia lasata undeva pe culmile dealului se apropie de ei ca o furtuna… Acelasi sunet… Tanarul o apuca pe Androna de brat, se apleaca si o saruta. Atat de tare muzica lor, atat de puternica, incat fata abia se abtine sa nu izbucneasca in lacrimi.

          "Iarta-ma. Iarta-ma ca ti-am raspuns urat. Dar...trebuie sa ma intelegi. Da? Haide, du-te acasa. iti dau bip cand ajung", incerca fata sa il imbuneze.

          Razvan ii spune doar un "pa", sec pentru ea, dar plin de durere izvorata de undeva adanc din inima lui. “Nu o inteleg… De fapt, nu mai inteleg nimic. Ce se intampla cu ea? De ce este atat de dificila?”

2. “Nu mai suport. O sa innebunesc. De ce nu exista un strop de fericire si pentru mine? Sunt o proasta... Sufar si ii fac si pe cei din jurul meu sa sufere. Mai bine nu ma intalneam cu Razvan, mai bine o lasam balta. In fond, de ce am nevoie de el? Oricum se va plictisi de mine si in scurt timp imi va da papucii. Doar nu ma iubeste si niciodata nu ma va iubi. Nici macar nu merit sa vorbesc despre iubire… Oricum, eu nu il merit. Este prea bun pentru mine. Sunt prea rea si neascultatoare. Meritam sa mor. Asta trebuia sa se intample. Trebuia sa mor si nimeni nu mai avea de suferit. Eram acum departe, langa el si invatam glasul vocii sale, invatam atingerea lui parinteasca. Dar nu am murit. Nu, traiesc si ma chinui din nou cu acelasi monstru. Lupt din nou pentru acelasi lucru: viata…

          La dracu, este deja ora zece jumate! Mama trebuie sa fie ingrijorata. Ar trebui sa plec spre casa, si-asa imi este frig... Nu este acum momentul sa filozofez.

Aiurea. Atat de aiurea este totul in viata mea.  Of, Razvan, de ce nu ai aparut in alt moment din viata mea?”

3.       -Servus. Am ajuns acasa.
       
          -Cum a fost? intreba mama. Ce face Razvan? Unde ati fost? Haide, haide si povesteste-mi.
       
          -Chiar trebuie sa ma enervezi? Lasa-ma in pace. Mai bine ai face dracu' ceva sa ne mutam odata din casa asta!
       
          -Dar ce s-a intamplat? V-ati despartit?
       
          -Lasa-ma in pace!!! Nu mai suport. Merg in camera.
       
          -Androna, te simti rau?
       
          -De ce tot timpul daca am nervi trebuie sa fie din cauza sanatatii? Oricum o sa mor si de abia astept. Toata lumea vrea sa scape de mine si sincera sa fiu si eu de toti. Va urasc. Si daca voi muri va fi numai din vina ta! Pentru ca nu am de gand sa lupt pentru viata in casa asta!
          - Esti egoista. Nu intelegi cat de greu imi este sa…
          -Nu ma intereseaza! Cand o sa mor sa te uiti la trupul meu si sa te gandesti ca daca ne mutam nu muream… Pentru ca altundeva as fi luptat.

          Fata izbucneste in plans. Iese din bucatarie trantind usa.
          “O sa il pierd pe Razvan, pentru ca nu il pot aduce aici… Cum as putea sa il aduc in casa asta sinistra, unde spiritele stau sa-ti inhate trupul sau mintea, sau pur si simplu te privesc atunci cand te dezbraci, cand faci baie… Nu il aduc aici! Curge prea mult sange si iubirea nostra va fi patata. Nu.”

          Cele doua "surori" cum le numeste toata lumea, desi sunt mama si fiica, locuiesc intr-o casa veche, care arata de parca imensa cladire ar fi insusi o fantoma ce bantuie strazile orasului.

          4. Mirela. Asa o cheama pe mama Andronei. Implineste 38 de ani anul acesta. 38 de ani in care nu a gasit fericirea. Tot ce iubeste cu adevarat este unica amintire ramasa de la sotul ei, Aurelian: fiica lor. Tot ce ii poate aduce fericire este fata ei; fata ei care pe zi ce trece se face tot mai rea. Fata ei obraznica, alintata, fata ei ascunsa, fata ei care ii spune ca o uraste si care nu i-a mai pupat obrazul de mai bine de doi ani.

          A ramas vaduva la numai 23 de ani cu o fetita de numai 11 luni si asteptand inca un baietel, ce nu avea insa sa se nasca, un baietel ce a murit in ea.

          Dar Mirela este o femeie puternica. O iubeste mult prea mult pe fiica ei. Nu s-a dat batuta. S-au mutat din locul acela plin de amintiri in Brasov, pentru a o creste cat mai bine pe Androna si a-i oferi tot ce e mai bun.

          Totul a fost frumos si viata incepuse sa ii arate o mica parte din fericire. Androna era o fata cuminte, care invata cu drag, mergea la scoala din toata inima, isi iubea mama.

          Si-acum mai are pastrate in sertar felicitarile facute de Androna in fiecare an de Pasti, de Craciun sau de ziua ei. Le facea de mana, le colora si ii scria cateva versuri. Plangeau amandoua in fiecare an pe 8 iunie, zi in care Aurelian mai facea un an de cand a murit. Plangeau tot impreuna pe 30 martie, cand el ar mai fi implinit un an. Tot impreuna plangeau si de Pasti si de craciun, pentru ca el nu era a colo sa le strangfga in brate. Se iubeau si se iubesc si acum, dar Androna vrea sa para dura si puternica, gresind.

          Insa fericirea ce le inconjura s-a spulberat cand s-a aflat ca Androna are cancer. Asta se  intampla prin clasa a VII-a, cand era inca un copil.

       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu