Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară
și căldura unui așternut moale, să îmi cufund capul în multe perne și să îmi
înconvoi corpul asemeni unui bebeluș care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi
place să casc larg și să lăcrimeze ochii. Nu de tristețe, nu de bucurie. Doar
așa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză
iluzia că vremea curge într-o direcție sau alta. Îi văd agitați și albi la
fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toții la destinație. Parcă ar fi o
intersecție din New York. Mulți, mulți. Marunți. Mici. Gălăgioși. Stau în pat
și mă simt cuprinsă de o senzație ciudată, o combinație între relaxare și mii
de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus și în jos pe suprafața corpului
meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune și lasă loc unui cer
înstelat cu vise, multe și îndraznețe vise, gata să se prelinga pe ecranul
ochilor mei asemeni unui film de cinema.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu