duminică, 20 ianuarie 2013

zilele, de Daria Hornoiu

Ziua 82
Ambitie.

Cu asta am ramas.


Martea e una din zilele mele preferate. Mai nou. Am cursuri de al 9 si 25. asta inseamna ca pot sa merg singura peste deal, fara mama si fara taxi, doar eu gandurile mele. Trec dealul in maxim 15 minute, atunci cad merg incet si admir casele, oamenii, copacii, cerul. Dealul nu are o panta foarte abrupta, e usor de urcat. Obosesc doar primii 5-6 metrii, dar apoi e ca si cum as merge pe strada. Urcatul devine mers. Cu castile in urechi, ascultand probabil „You wouldn’t like me” de la Tegan and Sara, grabesc pasul, ca sa am mai mult timp sa ma lalai prin parc. Ajunsa la trecerea de pietoni, dupa ce am trecut de casa mea preferata, care desi nu are gradina, are o terasa superba, cu balcon din fier, ma infig in strada si ma uit urat la toti soferii care ma injura. Din cauza mea, „o gravida nebuna, inconstienta si cam tanara pentruu a avea un copil”, ei au trebuit sa coboare acul care indica viteza de la 50-60 la 0-10. eu zambesc satisfacuta ajunsa pe cealalta parte a strazii. Ajunsa in parc, trag aer in piept, de parca m-as sufoca, trag mult aer in piept si caut sa am o expiratie lunga, sa las tot ce e rau in mine acolo. Si inspir din nou, iau tot ce e bine cu mine, in mine.

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun.

Trec pe aleea de langa parcul copiilor. E prea dimineata sa le auzi vocile subtiratici. Pasesc grabita, pentru ca realizez ca mai sunt 10 minute si incepe primul curs. Dar ma mai opresc doar pentru o clipa langa copacul meu inalt, cu frunze cazute. Ridic fruntea spre cer si las soarele prea generos pentru luna noiembrie sa imi mangaie fata. Si simt cum Dumnezeu ma iubeste, cum ne iubeste in orice clipa. Inspir numai lucruri bune si ies incet de parc. O alta trecere de pietoni. Din ce in ce mai multi oameni. Facultatea.

La cursul de autocunoastere la care m-am inscris saptamana trecuta, am facut cateva teste de personalitate. Ultimul a fost foarte interesant. Ni se dadeau trei hartii pe care noi trebuia sa trecem trei valori pe care le consideram noi mai importante. „Adevar, Respect, Ambitie”, am hotarat eu. Apoi, se presupunea ca viata ar fi venit la noi si ne-ar fi cerut pe rand sa renuntam la valorile noastre. Prima data am renuntat la Adevar. Sunt oare o persoana necinstita? Eu zic ca nu. Atata timp cat ii respecti pe ceilalti si atata timp act ei te respecta, va exista si sinceritatea, nu?

A doua valoare la care am renuntat a fost Respectul. Asa ca am ramas singura cu Ambitia, undeva in varf probabil fara nimeni in jurul meu, pentru ca am hotarat sa renunt la Respect.

Nu stiu daca am ales ceea ce trebuia. Nici macar nu stiu daca este vreo varianta corecta. Oricum, e o situatie ipotetica. Viata nu o sa bata niciodata la usa ta sa iti ceara sa renunti la valorile tale. Nimeni nu iti cere asta, numai tu poi hotari. Si daca ai putin respect pentru persoana ta, putina integritate, sunt sigura ca nu vei renunta la valorile tale.

Si totusi, la cat de imprevizibila e viata, as putea oare sa ajung singura, cu o hartie in mana, pe care scrie cu litere de tipar „Ambitie”?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu