continuare ziua 3

„În 2002.”

„Operația?”

„2002. Și chimioterapia în 2002-2003.”

„Recidiva?”

„2004.”

„Și de atunci n-ai făcut nimic?” s-a răstit la mine doamna doctor Brândușa. În clipa aceea mi s-a precipitat sângele în vene, inima îmi izbucnea în piept și cu greu îmi stăpâneam palmele să nu riposteze. Idioato, nu am făcut nimic? Da, cu siguranță nu am făcut nimic dacă am mai trăit 4 ani când colegii tăi îmi dădeau 6 luni? Nu am făcut nimic dacă ei îmi spuneam că ăla va fi ultimul Crăciun și eu acum sunt studentă la psihologie? Nu am făcut nimic? Am intrat a treia la facultate, tâmpito, și am fost a patra ca medie în cel mai bun liceu din Brașov. Nu am făcut nimic? M-am trezit în fiecare dimineață la ora 6 să-mi iau cele 23 de pastile și fie că a fost iarnă sau primăvară, m-am dus la școală. Și am stat, daca nu toate cele 6 ore, măcar 4 pe zi. Și nu am lipsit de la nici o teză. Nu am lipsit decât la 4-5 chefuri în tot liceul și am 100 de prieteni pe puțin care dacă ar fi aici te-ar lua de păr și te-ar arunca pe geam. Cum poți să spui că n-am făcut nimic? Tâmpito, tâmpito....

Bineînțeles că nu am spus așa ceva. Deși în clipa am crezut că voi izbucni atât de tare încât va fi nevoie de doi gardieni să mă scoată din cabinetul ei.

„Ba da, am făcut.”

„Ce?” cu același ton, cu aceleași aere de superioritate. O înțeleg, doar m-am dus acolo să dau un shot de tequila, nu pentru că am cancer și ea e chirurg. Nicidecum, mă bucura faptul că sunt la spital, nu aș avea nevoie, nu?

„Tratamente și diete naturiste”

„Mda...” și-a dat ochii peste cap și a scos acest sunet ciudat pe care îmi venea să îl prind cumva, să captez undele astea sonore și să le materializez în ceva, ca să pot să-i dau una în cap cu „mda”-ul ei.

„Dezbrăca-te. Pantalonii și chiloții în cuier.”

„Și chiloții?” am întrebat eu nedumerită. Nu pentru ca aș fi o pudică, ci doar pentru simplu fapt că nu mai trecusem printr-un asemenea consult referitor la boala mea. Pur și simplu nu știam de ce. Trebuia să-mi explice, nu? Nu de asta e acolo? Nu de asta s-a făcut medic?

„Nu vreau...” am șoptit eu timid.

„Poftim?”

Mi-am dat seama că am zis o prostie și că o să-mi dau chiloții jos și ca o să mă așez pe masa aia îmbâcsită de atâta fum de țigară. O să o las să-mi facă ce vrea. Ce trebuie. De s-ar purta altfel. Nu ar putea să aibă puțină compasiune? Nu ar putea oare să imite măcar o ușoară umbră omenească pe chip? Nu mai este om? A stat prea mult cu bisturiul în mână și a spintecat prea multe burți de copii? De ce e atât de inumană? De ce se poartă ca o scorpie cu mine? I-am făcut ceva prin faptul că am cancer?

Examinarea fizică a fost stânjenitoare, dureroasă. A fost oribilă toată experiența. Și asta numai ”datorită” ei, a doamnei doctor Brândușa de la clinica Fundeni, de la etajul 3, chirurgie. ”Datorită” „dânsei” și a felului inedit de a trata pacienții...

Asta a fost ziua a treia. Azi am învățat că nu vreau să mai am de a face cu nici un medic, cel puțin român. Asta ar numi-o psihologii „psihoză”. Da, psihoză, din cauza domnilor doctori din această țară, cărora le mulțumesc că știu să se comporte cu un tânăr bolnav de cancer. Excepție face, bineînțeles, domnul Laza, care are sufletul încărcat de cele mai pure sentimente de iubire pentru pacienții lui și pentru ceea ce face. Mai sunt poate unii... doamna Bratu, chiar și doamna Dragomir, în toată răceala ei, știa să vorbească, să fie femeie, nu monstru, să zâmbească, să spună o vorbă bună. Doamna Dragomir nu m-a cunoscut într-o perioadă bună din viața mea. Sunt medici buni, nu trag linie. Nu vreau să generalizez. Dar sunt scârbită de asistentele însetate de șpagă, de doctorițele răutăcioase, de medicii care nu vorbesc și care nu au răbdare să-ți explice de ce naiba ai cancer, ce dracu trebuie să faci și cât mai ai de trăit.... Mulțumim, domnilor doctori, că ne ajutați să luptăm cu această boală!