Uneori ma tem ca nu voi fi capabila sa ajung psihologul care mi-am propus sa fiu. De ce? Pentru ca nu sunt sigura ca voi mai suporta vreodata sa vorbesc despre cancer. Sunt satula pana peste cap. De cuvantul asta, de boala asta, de simptome, de durere, de greutate, de sufocare, de manie, de tristete, de disperare. M-am saturat sa zambesc, m-am saturat sa „gandesc pozitiv” fara sa nu simt asta cu adevarat in suflet. M-am saturat. Vreau sa termin odata. Si daca trebuie, o sa alerg goala pe o autostrada de injectii si pastile. O conditie am: sa nu imi pierd parul intr-un curent acid provocat de injectiile-masina. Sa nu ma transforme fuga asta intr-un monstru. Sa nu arat din nou cum aratam in 2003. Sa nu fiu cheala. Imi vreau parul. Pentru unii, mai ales pentru cei care nu stiu cu adevarat ce inseamna cancer e usor sa spuna ca „E doar par. Parul creste la loc”. Noi, ceilalti stim mai bine. O fi crescand parul la loc, dar zambetele mai cresc la loc? Rasul isi revine? Ochii mai stralucesc ca inainte? Iar pentru cei care stiu cu adevarat ce inseamna cancerul si care nu dau importanta parului, pentru ei am numai admiratie. Eu nu am fost destul de puternica sa gandesc asa. Si nici nu vreau sa fiu. Parul meu se simte foarte bine cu mine. Si eu cu el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu