Ma trezesc in fiecare dimineata, desi nu-mi doresc asta... ma trezesc intr-un pat trist, cu asternuturi dezamagite... ma ridic din pat si ma izbesc de o camera populata de ganduri. O camera mica cu visuri mari, o camera vesela ce va muri in curand. Nu mai vreau nimic. Dar nu am incotro. Ora 6 imi zbiara isteric sa ma pun pe picioare si sa ma desprind de universul asta atat de cald in tristetea lui si sa ma duc intr-un loc rece si obosit, unde oamenii sunt marionete ale unei iluzii: fericirea. Autobuzul-plin de ganduri, plin de oameni stresati, de oameni mari, de oameni mici, de fete, de baieti, este un autobuz al disperarii. Nu suport mersul cu autobuzul. Atatea chipuri, atatia ochi, atatea maini... dar nu-i nimic, mai rezist. Voi rezista. Si de data asta voi ajunge in banca. In banca mea rece. Intru in clasa, ma impiedic, imi zdruncin trupul si vreau sa ma desprind. Uite, oamenii care cred in mine. Ochii si mainile lor ce ma stiu vesela, ce vad in mine o invingatoare. Ziduri insufletite ce aseapta de la mine sa le dobor, sa le colorez. Nu, nu mai am culori si nu, nu vreau sa imi cumpar culori, nu mai vreau sa colorez, pentru ca un univers trist nu are culoare. Lasati-ma, m-am plictisit sa zambesc. Nu, nu am nimic, asta sunt eu, cea adevarata. Nu va place, nu? Nici mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu