luni, 19 septembrie 2011

Daria, co-scenaristă

”Povestea Dariei Hornoiu, tânăra de 21 de ani despre care aţi citit în «Bună ziua, Braşov!» ar putea fi ecranizată. Parte din scrierile tinerei braşovence au fost integrate într-un scenariu scris de Raul Popescu, absolvent al Facultății de Litere din Brașov.
Daria Hornoiu nu mai e alături de mama ei, Gabriela, dar aceasta se încăpăţânează să păstreze vie memoria singurei fiice pe care a pierdut-o în această vară. Despre tânăra de 21 de ani care a dus nouă ani pe picioare un cancer nemilos aţi putut citi în ediţia din 12 iulie a cotidianului «Bună Ziua, Braşov!». Pentru a-şi uşura durerea despărţirii, mama Dariei a creat un blog, unde a început să posteze fragmente din jurnalul Dariei şi îşi doreşte să lanseze romanul neterminat al fostei şaguniste - „Bocancii Andronei”. Fragmente din roman, dar şi din jurnal au ajuns pe mâna lui Raul Popescu, absolvent de Litere braşovene, care a scris un scenariu, prezentat apoi într-un concurs pentru ateliere de scenaristică. Miza atelierelor, organizate de Asociaţia culturală «Secvenţe» şi SAGA Film, este ecranizarea unui scenariu.
«Despre concurs, am aflat de pe internet. Cât despre povestea Dariei, am aflat întâmplător. Un coleg mi-a cerut să mă uit peste textul romanului ei, pentru că urma să fie publicat. După două pagini mi-am dat seama de potențialul acestei povești şi de faptul că Daria este personajul meu. Daria, cea din acele pagini, m-a impresionat (ca și Daria pe care am cunoscut-o după, din relatările mamei și ale prietenilor! n.m.). În jurnalul său reuşeşte foarte bine să surprindă stări emoţionale diferite, trăite la graniţa dintre viaţă şi moarte, fără însă a fi patetică. Eu cred că Daria ar fi devenit o foarte bună prozatoare, dacă ar fi trăit», ne spune Raul Popescu.Creaţia lui Raul a fost aleasă de organizatori între cele 9 scenarii care vor concura pentru realizarea unui film.
În martie va fi ales scenariul câştigător.
Autorii celor nouă scenarii, printre care şi braşoveanul Raul Popescu, vor participa la o serie de ateliere de scenaristică, în Bucureşti, sub supravegherea tutorilor Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu. Atelierele încep din 9 septembrie şi vor dura şase luni. În cadrul atelierelor, tinerii vor lucra la analizarea, rescrierea şi finalizarea acestor scenarii. Pe lângă consultările individuale cu tutorii, vor fi organizate cursuri intensive şi studii de caz deschise publicului, susţinute de profesionişti consacraţi din industria cinematografică românească: Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Florin Şerban, Marian Crişan şi Adrian Sitaru, potrivit site-ului concursului. În martie 2012, la finalul atelierului, SAGA Film va oferi 10.000 de euro pentru cumpărarea scenariului desemnat câştigător.”

(Articol semnat de Adina Chirvasă, apărut în ”Bună ziua, Brașov!”, numărul din 3 septembrie 2011)


Am postat acest articol pentru că relatează pe scurt, lapidar, jurnalistic, o poveste mult mai complexă decât pare la o primă vedere. Și îmi place, recunosc, nota de senzațional dată de titlu (deh, fiecare cu slăbiciunile lui!). Mama Dariei crede că seria de coincidențe care m-a pus față în față cu textele Dariei a fost voia fiicei sale. Nu contest. Dimpotrivă, și eu am aceeași părere. Poate voi povesti vreodată prin ce tertipuri ale destinului am ajuns să o cunosc pe Daria cea textuală. Până atunci, cele de mai sus, în felul lor, sunt mai mult decât lămuritoare. Mâine, 8 septembrie 2011, voi fi în București. Vineri voi participa la primul atelier coordonat de Răzvan Rădulescu și Alex Baciu. Din păcate, Daria nu va fi cu mine. Sunt sigur cu veghea ei nu va fi zadarnică. Că strădaniile ei de-aici, de pe Pământ, nu au fost în van. Daria va trăi prin povestea care îi poartă numele. Va trăi prin scrierile ei (am fost impresionat nu numai de calitatea acestora, ci și de cantitate! Ea stat printre noi numai 21 de ani, dar a scris pentru 50! ”Scrisul este pentru mine un fel de terapie”, mărturisea în jurnalul ei). În toamna asta mă voi ocupa de o antologie Daria Hornoiu. Și de scenariul care îi poartă numele.  
(Raul Popescu)

Postarea de mai sus, preluată de pe blogul Erasmen, are câteva comentarii emoționante. Iată-le:
almanahe: Să nu uiţi, Darie! (să te întorci, adică).
Sper că EŞTI, că nu eşti părere! Ieri, am bătătorit calea wordpress-blogspot. Ştiam să mă întorc la mine-n foi cu ochii închişi. Pe-aici nici nu-i mai deschideam. Mă gândeam că ţi-a venit titlul de hac. Scria acolo că te-ai şters. Acum, când am văzut că aripile roşcatei începeau a o încărca în uşoară dezvăluire...m-am bucurat, iaca, ce să mai, am zis-o!
Abia aştept să te spui pe tine şi "tertipurile destinului" ce te-au întâlnit cu textele Dariei.
Am citit şi-acolo. Am plâns. Pentru mama ei. Dar mă şi bucuram, totodată. Înţeleg că şi soţul ei, al mamei, e împreună cu Daria, dincolo de curcubeu. Daria a trăit şi-a murit înţelegând. Mama ei va trebui să trăiască neînţelegând. Daria a murit, dar trăieşte. Mama ei trăieşte, dar a murit. A murit de două ori. Nu ştiu ce e mai trist! Să te duci acolo de unde-ai venit, chiar dacă chinuit sau să rătăceşti încă pe-aici, întru căutarea unei înţelegeri decente şi satisfăcătoare a dincolo-ului?

Am cunoscut acum 13 ani, un puşti de 15 ani, întâmplător, într-o tabără de teatru. Eu eram unul dintre traineri, cu vreo 10 ani mai mare ca el. Şi-am ieşit, într-o seară, afară din cabană. Era destul de frig. Era bolnav de leucemie, dar eu habar n-aveam în seara aia, că în mai puţin de-o lună se va stinge de tot. Era un puşti foarte înalt, uscăţiv şi palid. Boala îl marcase. Dar nu am analizat în profunzime. Era fascinat de teatru şi de viaţă, în general, şi ne-am pus la taclale. Vorbeam mai mult eu, el era cel cu întrebările. Inhala tot, cu o poftă nemaivăzută. Ne-am aşezat direct pe iarbă. Nici-un indiciu despre viaţa lui, în stingere lentă şi dureroasă. Ba, dimpotrivă! Era atât de aprins şi voia să ştie cât mai multe, despre teatru, despre, despre…Îi tot ziceam, că e tânăr, ce-i cu graba asta, că o să înţeleagă el singur ce şi cum. Mai mult decât atât, că o să le simtă şi-o să se îndrume singur înspre. La un moment dat, a venit prietena lui. Adusese şi o pătură cu ea. A început să-l certe, că stă direct pe iarbă. Era un limbaj criptat, chiar dacă cu cuvinte simple. Am crezut că e prea grijulie şi un pic geloasă. La un moment dat chiar îmi venise să intervin, dar am renunţat. El s-a enervat foarte tare, îi spunea că oricum nu contează. Ea a fugit plângând în cameră, iar el s-a aşezat apoi pe iarbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Calm. Cu ochii un picuţ înlăcrimaţi. Oricum, în tot acest răstimp, mă ridicasem şi m-am îndepărtat, căci nu voiam să le fiu ca un ghimpe în coastă. Aveam povestea mea, pentru mine părea o ceartă simplă, între doi îndrăgostiţi. M-am aşezat apoi lângă el. S-a năpustit (da, e cuvântul cel mai potrivit pentru acel moment) , mi-a desfăcut braţele, pe care le sprijineam de genunchi, şi le-a pus în jurul lui, obligându-mă să-l ţin în braţe şi-apoi a început să plângă. Zgomotos. L-am strâns atât de tare în braţe, că îmi era frică să nu-l omor chiar eu. Nu mai putea.

almanahe spunea...

Plângea, şi plângând îmi explica. Se săturase de tratament, de tot. Îi părea rău de maică-sa. Şi de toate cele multe(le) pe care nu va apuca să le facă. Nu era împăcat. Se prefăcea că e tare, pentru ai lui. Pentru iubita lui, de care îi părea rău. Nu-şi împărţise tristeţea cu nimeni, până acum, când pierdut în braţele mele, se destăinuia. Scrisese mai multe scrisori, adresate mamei lui, le ţinea ascunse. Voia să le ascundă prin diferite cotloane ale casei, printre cărţi, pe sub covoare. Peste tot. L-am sfătuit să n-o facă. Să i le dea chiar el, înainte de. Ca o presimţire. Ca un final sincer. Acolo scrisese tot, şi despre dureri, şi despre vise, despre făcute şi nefăcute. Am aşteptat răsăritul, apoi ne-am dus spre cabană. Ne-am îmbrăţişat din nou, ca de rămas bun, pentru o nouă zi. A doua zi ne priveam cu subînţeles, şi-mi amintesc şi-acum, ca ieri, acele cadre, derulându-se, cu încetinitorul. Nu ne-am mai vorbit deloc. Am evitat reciproc apropierea. Eu mă încărcasem cu toată durerea lui, n-am putut trece peste. Iar el, mai uşurat, zburda. În următoarea zi, ne-am întors în oraş. Peste fix, o lună, într-o seară din miez de toamnă, exact de ziua mea a sunat o prietenă comună, de-a lui şi de-a mea, la uşă. Nu petreceam. Eram singură. A intrat, a început să plângă şi mi-a zis că Paul murise, la spital, în braţele mamei sale. Răcise puternic în acea seară de septembrie, fiindcă stătuse direct pe iarbă. Îi dăduse scrisorile mamei, renunţase la propriul plan. Am ţinut-o-n braţe, să nu se prăbuşească. Apoi, m-am aşezat şi eu, în genunchi, împreună cu ea, sprijinindu-ne un ape alta, şi am început şi eu să plâng, tremurând, pe muţeşte…
Atât…
Am ţinut atât de mult povestea asta în mine, că era probabil momentul să o dau afară…şi nu oricum.


Mulţumesc!
Şi mult spor la scris!
Şi FII, alteori! :)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu