Între viață și text, Raul Popescu

Raul Popescu

Între viață și text

Intențiile scriitoricești ale Dariei Hornoiu  acoperă o zonă literară vastă: de la poezie și proză, până la textul confesional. Bineînțeles, nu a excelat în toate, în parte și din cauza vârstei sale destul de fragede la care și-a conceput textele. Jurnalul, adică mărturisirea scrisă, este, cred eu, domeniul în care potențialul creator al Dariei este cu prisosință vizibil. Adnotațiile zilnice, completate prin diverse texte, se constituie într-o poveste de viață autentică, sinceră. Trebuie să menționez de la bun început că nu este vorba despre o poveste lacrimogenă regăsibilă, ca model arhetipal, în mai toate revistele și emisiunile pentru gospodinele cu ”naturelul simțitor”. Nu, nici pe departe. Avem romanul unei vieți în destrămare, amănunt care conferă tragism rândurilor diaristice, un tragism, de altfel, bine distribuit, astfel încât să nu deranjeze prin evidența sa. De fapt, încă din primele rânduri ale jurnalului - un jurnal conceput, fără îndoială, pentru un ochi străin, indiscret, ceea ce-l transformă într-un fals jurnal, într-o convenție literară – autorul are grijă să anuleze efectul siderant al unei dezvăluiri șoc, care ar atenta la bunul-simț al unui cititor educat, versat, recunoscând că suferă de o boală incurabilă: ”…Nu-mi place să o spun, dar am cancer. Eu sunt Adrona și cancerul e «prietenul» meu. Ne cunoaștem de aproape 5 ani.” În spirit ludic, concepându-și scrierile, după cum am precizat, pentru un alt cititor, Daria Hornoiu folosește deseori pseudonime pentru personajele despre care scrie: Adrona, Răzvan. Scrisul este pentru Daria, după cum ea însăși recunoaște, o formă de terapie. Inevitabil, subiectul principal este cancerul. Ca psiholog în formare, de altfel a fost șefă de promoție în cadrul Facultății de Psihologie a Universității ”Transilvania” Brașov, Daria Hornoiu a știut că prima etapă în acest parcurs formativ al psihologului este o severă (auto)analiză. De fapt, a intuit, căci a început să scrie de la 15 ani. Așadar, boala este personajul principal. Când hulit, când acceptat, acest personaj indezirabil constituie laitmotivul unei, până la urmă, profunde meditații despre viață. Asistăm la formarea unui personaj, ca într-un bildungsroman, plin de iubire, dar și de ură, deseori derutat, confuz, deprimat. Drama acestui destin constă într-o maturizare mult prea timpurie, o maturizare care nu anulează însă veșnica întrebare De ce eu?: ” M-am izolat. M-am izolat singură sau m-a izolat camera albă? Patul prea mare? Am și un pat mare în cameră. Și el este răcoros, are marginile gri, de metal. Un metal greu și răutăcios care nu te lasă să-l atingi. Te doare atingerea lui, te înspăimântă răcoarea atingerii lui. Griul a construit oare în jurul meu carapacea? Adâncimea patului să mă fi sustras tinereții pe care o mai port doar cu buletinul? Patul să fie de vină? Patul prea mare? Patul adânc și gri? Patul mă îneacă sau albul camerei? Praful? Oamenii? Eu? Cancerul? Cine m-a obligat să renunț la viață? Cine m-a păcălit și m-a închis aici?” (Scriu din colțul unei camere albe…). Sintagma ”tinerețea pe care o mai port doar cu buletinul” este în tragismul ei extrem de grăitoare, asta pe lângă frumusețea literară incontestabilă. Deseori astfel de expresii fac savoarea unui text semnat de Daria Balahoarnă Hornoiu, scornind prin prezența lor sensuri ale existenței umane neinterogate la modul tare poate de mult timp de tagma scriitoricească, ai cărei reprezentanți sunt mai atenți la forma textului decât la mesajul acestuia, mesaj care, diluat, nu reușește să se mai impună. Scriitura Dariei, dimpotrivă, umple acest gol, aducând în prim-plan interogația, întrebarea, ceea ce Alexandru Dragomir numea ”începutul perpetuu”, interogația fiind cea care deschide un orizont de cunoaștere și care, totodată, dă o orientare cunoașterii: ” Şi dacă nu vrei să mergi mai departe? Dacă nu înţelegi ce se întâmplă în jurul tău? Dar dacă înţelegi şi te înspăimântă? Ce te faci atunci? Cum faci să nu mai mergi, să nu înaintezi? Cum faci să te opreşti şi să rămâi aşa? Ce îi faci timpului să stea puţin în loc şi să te lase să gândeşti, să meditezi? Cum? Cum stai nemişcat? Cum ar putea timpul să încremenească?” (Și dacă nu vrei să mergi mai departe?). Răspunsul nici nu mai contează în fața agresivității cu care interogatoriul de mai sus își impune prezența. De altfel, și aici îl citez din nou pe Alexandru Dragomir, ”În comparație cu întrebarea, răspunsul pare să închidă orizontul, adică pare să-l satisfacă prin chiar faptul că răspunde întrebării, și anume spunând că așa stau lucrurile și nu altfel”. În textele sale, Daria evită capcana răspunsului, rămânând fidelă interogației, un semn, de altfel, de sinceritate, dar și de respect pentru un virtual cititor.  De sesizat că dialogul cu acest cititor virtual nu este întrerupt absolut deloc, instanța auctorială adresându-i-se în permanență. Astfel, textele Dariei sunt pline de adresări directe, așa cum se întâmplă în, de exemplu, My great depression sau Balada zilei de joi: ” Sunt zile... sunt acele zile în care simți că nu valorezi nici doi bani, în care știi că ești un prost și că nu ești bun de nimic. Pur și simplu. Ție… (mie?)”. Multe texte sunt concepute pentru un blog personal, ceea ce nu le diminuează din valoarea literară, dimpotrivă, devin reprezentantele unui anumit gen de literatură confesională, deseori directă, laconică, dar, never the less, pline de miez. Textul pentru blog, automat este mai direct, prezența cititorului virtual fiind resimțită mult mai acut decât în cazul literaturii destinate publicării pe suport de hârtie. Acest cititor virtual este unul prea puțin răbdător și, de cele mai multe ori, este unul prompt, manifestându-și prezența prin comentarii, incitând la un dialog imediat și efemer. Daria se adaptează, iată, și acestui tip de cititor. În schimb, prozatoarea Daria Hornoiu este, dintr-un anumit punct de vedere, mult mai serioasă, dorindu-și un text vast, cuprinzător, dar care, în același timp, să lase loc și necunoscutului, unor pagini albe, autoarea dovedind astfel că este conștientă de neputințele individualului de a exprima complexitatea unei lumi misterioase în căile și voința sa: ” Cum? Cum aş putea oare să încep o carte în care să spun tot ce am de zis, dar totuşi să las loc şi pentru alte câteva pagini? Cum pot oare să fac asta?” (Bocancii Andronei). Bocancii Andronei este titlul romanului la care Daria Hornoiu a lucrat prea puțin. Textul romanului este o eboșă, sunt conturate câteva personaje, câteva situații și cam atât. Restul e tăcere! (că tot a devenit această expresie una populară). Sau nu, nu este tăcere! Este viață! Este freamăt! Este culoare! Dincolo de text este viața. Textul este doar o modalitate de a o descrie. Sau de a o păcăli atunci când ea se încăpățânează să ne demonstreze că totul are un sfârșit. În acest caz, textul continuă viața, îi preia atributele. Prin text viața merge mai departe. Cred că acesta este, de fapt, mesajul Dariei Hornoiu, mesaj încriptat în toate scrierile ei. Cred că asta a vrut să ne spună prin acele pagini rămase necompletate: Completați-le voi, pentru ca și voi, la rândul vostru, să trăiți.