Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară
şi căldura unui aşternut moale, să îmi cufund capul în multe perne şi să îmi
înconvoi corpul asemeni unui bebeluş care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi
place să casc larg şi să lăcrimeze ochii. Nu de tristeţe, nu de bucurie. Doar
aşa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia
că vremea curge într-o direcţie sau alta. Îi văd agitaţi şi albi la fereastră,
cum se înghesuie să ajungă cu toţii la destinaţie. Parcă ar fi o intersecţie
din New York. Mulţi, mulţi. Marunţi. Mici. Gălăgioşi. Stau în pat şi mă simt
cuprinsă de o senzaţie ciudată, o combinaţie între relaxare şi mii de
furnicături gâdilicioase care aleargă în sus şi în jos pe suprafaţa corpului
meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune şi lasă loc unui cer
înstelat cu vise, multe şi îndrazneţe vise, gata să se prelinga pe ecranul
ochilor mei asemeni unui film de cinema.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu