Ziua 3

Ceea ce mă enervează atunci când trebuie să fac un drum spre București este trezitul devreme. Nu înțeleg de ce nu aș putea să plec la orele amiezii, să ajung acolo seara și să fac vizita la spital a doua zi, dezumflată, odihnită. Bineînțeles că nu mi-a convenit ora 3 jumate, la care a sunat ceasul și m-am trezit cam cu 30 de minute mai târziu. Mă surprinde faptul că am reușit să împlinesc toate tabieturile mele de dimineață. Spălatul pe dinți, cu mișcări circulare, începând cu cei de sus, din spate în față, așa cum sfătuiesc majoritatea pliantelor Colgate. Ața dentară, apa de gură. Fața am spălat-o avec le gel nettoyent de la Yves Rocher, căruia îi sunt fidelă de mai bine de doi ani. Mă tem totuși ca nu cumva să nu i se diminueze efectul asupra pielii mele, care probabil   s-a obișnuit cu substanțele componente, ceea ce ar face din formula sa astringentă, un simplu săpun lichid care usucă fața.

Nu îmi place să părăsesc casa fără puțină mascara pe gene, un contur subtil cu dermatograful negru în colțul ochilor și fără puțin blush în obraz. Dacă sunt bolnavă de cancer, nu trebuie să arăt asta. Și cu siguranță trebuie să atrag atenția de la burta asta imensă. Așa că voi profita de ochii mei negrii și de sânii micuți, dar fermi, de fundul meu rotunjor mai nou datorită kilogramelor în plus și voi încerca să arăt cât se poate de sexy. Astăzi am o stare bună. Deși m-am trezit devreme și dimineața sunt morocănoasă, deși mi-e lene să mă machiez și cearcănele astea au devenit imune la corector, nu pot decât să mă privesc în oglindă și să îmi repet de zeci de ori în gând că „atitudinea naște aptitudinea”.

Ora 5 fără un sfert. Mama a primit beep de la Olga. Ea și Ramona au ajuns în fața porții, putem ieși. Eu îmi iau geanta în mână, mama geanta ei și plasa cu mâncare. Mai dau o tură prin camera mea să nu cumva să-mi fi uitat portofelul cu actele sau telefonul. Noroc că nu a fost nevoie să-mi prezint cartea de identitate, pentru că nu o aveam în portofel. Era rătăcită pe undeva, împreună cu actele pentru facultate, lucru pe care l-am constatat abia când am ajuns acasă.

Drumul nu a fost atât de obositor cum mi-l aminteam. Poate din cauza „atitudinii” mele pozitive. Da, sunt optimistă, pentru că astăzi consult un chirurg, pentru că azi pot povesti cu cineva despre problema mea. Orele au curs încet și ne-am apropiat de București. Tare m-am bucurat când am aflat că doamna doctor Brândușa Aldea nu se afla în spitalul Fundeni, ci în clinica de oncologie. M-am bucurat pentru că știam clinica aia mai bine decât îmi știu propria-mi cameră, pentru că fiecare colțișor de acolo îmi amintește că lupt, că lupt pentru mine, că lupt pentru ei. Că trebuie să lupt, că nimic nu mă împiedică să fac asta. Că le-am promis. Că am jurat că voi învinge. Pentru că intrând în curte îi vedeam trupul subțiratic agățat de patul de spital, îi vedeam părul lung care acoperea venele spânzurate de branulă. Pentru că îi vedeam picioarele lungi ieșind din pantalonii de pijama. Pentru că o auzeam râzând. Pentru că îi simțeam mirosul și îi auzeam la fiecare adiere a vântului vocea puternică de copil.

Mă bucuram pentru că acolo mi-am ascuns într-o cutie la etajul 5 copilăria. Și pentru că sunetul cârjelor lui Răzvan încă bătea la ușa sufletului meu. Pentru că îl zăream încă pe Prichi fugind în urma lui. Pentru că... pentru că urma să pășesc din nou în clădirea asta însetată de copii bolnavi. Pentru că trebuia să pășesc cu grijă.

Am intrat. Holul, mirosea evident a spital. Cum aș putea să descriu mirosul acesta? Putin înțepător, probabil din cauza medicamentelor. Ușor sufocant, datorita căldurii amețitoare. Obositor, un miros molatec, care te îmbăta cu boala. Miroase din nou a moarte în jurul meu.

Aflăm că doamna doctor se afla la etajul 3. Eu și mama pășim din nou cu dreptul. Urcam scările. Eu râd mereu pentru că îmi place să păcălesc tristețea cu zâmbete. Și pentru că știu că aici au pășit și ei cândva și pentru că pereții ăștia mai poartă o licărire din viața lor. Un fir de păr căzut poate, o picătură de sânge impregnată pe podea, măcar o fișă cu numele lor. Lavinia Luca, Răzvan Olea, Elena Bobaru...

Holul de la etajul 3 este atât de urât. Nu e primitor ca cel de la 5. Ce prostii vorbesc! Cel de la 5 nu e primitor. E ca o șosea a iadului. Vezi lipiți de perete numai copii schingiuiți de boală. De cancer. De atâta cancer majoritatea zac în pat. E un hol pe care mamele se ascund pentru a-și șterge lacrimile, unde tații privesc din afară și pleacă. Holul de la 3 e poate mai sinistru prin absență. A copiilor? Nu știu. Parcă era în construcție spitalul. Cel puțin la chirurgie. Așa impresie mi-a lăsat. Tavanul părea rupt, căzut, încercat de niște muncitori dornici să-l dea jos și sa făurească altul. Vopseaua căzută se pregătea să fie înlocuită de alta. Numai oamenii care așteptau la ușă îmi aduceau aminte că spitalul nu e în renovare, ci în plină zi de consultații.

Nu mai aveam răbdare să intru. Trebuia cu orice preț să pășesc pe ușa aia și să aflu că mai am atâtea șanse să mă fac bine. Voiam să intru acolo și să găsesc măcar un zâmbet, o pereche de ochi care să nu mă sperie și să-mi făgăduiască că va fi bine. Mâini care să mă înțeleagă, care să știe că am cancer. Mare de tot mi-a fost mirarea când am pășit pragul și am dat cu ochii de trei dame, una mai machiată ca cealaltă. Două cu halat și alta fără. Cea fără era machiată ca o domnișoară dornică să satisfacă bărbați pentru bani. S-a retras în câteva minute după ce m-a măsurat din priviri de sus până jos și după ce și-a dat genele peste cap.

Una stătea jos și trăgea dintr-o țigară, uitând poate că ne aflam într-un spital, mai cu seamă într-un spital de oncologie și mai ales într-un cabinet de consultații. Din prima clipă mi-a fost scârbă de urmele rujului ei lăsate în capătul țigării, de fumul acela ucigător, de chipul ei pictat ca la carnaval. Vedeam de la 3 metri cum i se adunase machiajul între cutele genei superioare. M-a îngrozit să o văd ridicându-se de pe scaun și să descopăr o statură impunătoare, amenințătoare poate, care sa apropia de a treia doamnă. Aceasta purta o fustă mult prea scurtă pe sub halatul alb și mă privea cu atâta dezgust de parcă aș fi venit acolo să-mi taie capul pentru că am ucis trei copii.

„Când ai aflat?”

„În 2002.”

.......
continuarea maine