rugaciune

Doamne Dumnezeul meu, asa cum am mai inceput si acum cateva luni, dar nu am contnuta, incep si acum sa iti scriu srisori, pentru ca doar asa reusesc sa pun stapanire pe cuvintele din capul meu. Sunt neascultatoare ca niste cai salbatici, pe care oricat as incerca sa ii invat sa mearga in pas linistit, domol, sa curga lin pe soselele din mintea mei, ele alearga ca niste nebune, fara sa ma astepte.

            Mintea mea o ia la goanna si de aceea nu reusesc mereu sa iti spun tot ce am de spus, sa vorbesc cu tine, Doamne asa cum mi-ar placea. Ma conectez la Tine, asa cum m-as conecta la internet. Si Te chem., Tata, in aceasta incapere alaturi de mine. Iti cer lumina si protectia, te rog Doamne, ajuta-ma sa dobandesc intelepciunea prin credinta. Ajuta-ma, Doamne, sa traiesc umilinta, sa ma despart de orgoliul meu bolnav si bolnavicios, de cuvintele urate care imi pocesc sufletul atunci cand le rostesc sau le gandesc doar. Smulge de la mine orice gand urat si negativ, du-l departe si lasa loc doar de lumina, pace si dragoste.

            Ajuta-ma Tata Ceresc, sa cunosc pe deplin iubirea si sa imi las nima sa se deschida si sa pluteasca calatoare in universul Tau minunat. Lasa-ma te rog sa descopar sentimentele astea placute, fiorii si bucuria, sa plece de la mine tristetea si amaraciunea. Protejeaza-ma, Tata, de spiritele rele care doresc nimicirea mea, a fiiintei mele si indepartarea mea de la lumina ta sfanta. Nu le lasa Doamne in preajma mea, a casei mele, a familiei mele sau a prietenilor mei. Du-le in pustiu si in departare.

            Ma rog Tie si pentru sanatatea mea…pe care vreau sa o dobandesc, pe care vreau sa o merit. De aceea, te rog indruma-ma pe drumul ales, sa iau deciziile cele mai bune, cele care sunt in legatura cu Tine. Imi doresc sa traiesc, sa traiesc cu adevarat si sa respir profund, sa iubesc si sa ma las iubita, da-mi Doamne forta sa lupt cu boala, sa fiu o dovada pentru ceialti a unui altfel de tratament. Ajuta-mi te rog corpul sa primeasca cu drag plantele, medicamentele, apa si mancarea pe care tu Mi le trimiti cu atat dragoste.

            Da-mi te implore puterea de a ma autocontrola, de a fi blanda si curajul de fi buna si de  vea incredere in altii. Ajutama Doamne sa nu o mai necajesc pe mama mea, care se sacrifica in fiecare secunda pentru mine. Nu vreau sa ma mai cert cu ea si sa ii spun cuvinte urate. Ajuta-ma Doamne sa fiu mai independenta, sa imi iau zborul din cuib, fara sa cad. Ajuta-ma sa fac ceva util cu viata mea si cu fiecare clipa pe care tu mi-o trimiti.

            Ramai alaturi de mine, Tata ceresc si ivaluie-ma cu lumina ta.

            Amin.

In aceasta noapte sa spuneti TE IUBESC!

Eu știu că dacă iubești pe cineva cu adevărat, vrei ca persoana aia să fie fericită. Dacă o iubești cu adevărat, vrei să-ți depășești limitele, vrei să spargi orice barieră care stă în calea fericirii voastre. Vrei să-i faci pe plac, vrei să o vezi zâmbind. Și dacă iubești cu adevărat pe cineva, îți vine să țipi „te iubesc” în fiecare secundă petrecută alături de ea, îți vine să urli „te iubesc” din adâncul suflețelului atunci când e departe, ca să te audă. Vrei să iubești... vrei să o spui. O spui pentru că nu poate sta înăuntru. Când iubești, vrei ca ea să simtă iubirea ta, să știe cât de mult o iubești.

ziua 82

La cursul de autocunoastere la care m-am inscris saptamana trecuta, am facut cateva teste de personalitate. Ultimul a fost foarte interesant. Ni se dadeau trei hartii pe care noi trebuia sa trecem trei valori pe care le consideram noi mai importante. „Adevar, Respect, Ambitie”, am hotarat eu. Apoi, se presupunea ca viata ar fi venit la noi si ne-ar fi cerut pe rand sa renuntam la valorile noastre. Prima data am renuntat la Adevar. Sunt oare o persoana necinstita? Eu zic ca nu. Atata timp cat ii respecti pe ceilalti si atata timp act ei te respecta, va exista si sinceritatea, nu?

A doua valoare la care am renuntat a fost Respectul. Asa ca am ramas singura cu Ambitia, undeva in varf probabil fara nimeni in jurul meu, pentru ca am hotarat sa renunt la Respect.

Nu stiu daca am ales ceea ce trebuia. Nici macar nu stiu daca este vreo varianta corecta. Oricum, e o situatie ipotetica. Viata nu o sa bata niciodata la usa ta sa iti ceara sa renunti la valorile tale. Nimeni nu iti cere asta, numai tu poi hotari. Si daca ai putin respect pentru persoana ta, putina integritate, sunt sigura ca nu vei renunta la valorile tale.

Si totusi, la cat de imprevizibila e viata, as putea oare sa ajung singura, cu o hartie in mana, pe care scrie cu litere de tipar „Ambitie”?

.................................................................................................................

Va doresc sa aveti puterea  sa nu renuntati la valorile voastre, niciodata!

Mama Dariei

Fulgi si somn

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară şi căldura unui aşternut moale, să îmi cufund capul în multe perne şi să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluş care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg şi să lăcrimeze ochii. Nu de tristeţe, nu de bucurie. Doar aşa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcţie sau alta. Îi văd agitaţi şi albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toţii la destinaţie. Parcă ar fi o intersecţie din New York. Mulţi, mulţi. Marunţi. Mici. Gălăgioşi. Stau în pat şi mă simt cuprinsă de o senzaţie ciudată, o combinaţie între relaxare şi mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus şi în jos pe suprafaţa corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune şi lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe şi îndrazneţe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.

Ninge! Ninge! Ninge! E totul alb, mă apasa, mă doare, mă sufoca. Umblu pe camp şi-mi caut fulgul meu de zăpada!Fulgul meu de zăpada jucauş, vorbareţ. Fulgul meu de zăpadă! Ce Crăciun e cel fără fulgul meu de zăpadă! Ce iarnă e iarna fără fulgul meu de zăpadă!
E totul alb! Doar eu sunt neagră!
Privit de sus pare un punct negru, încovoiat, un punct negru ce-şi cauta fulgul de zapadă!

continuare ziua 3

„În 2002.”

„Operația?”

„2002. Și chimioterapia în 2002-2003.”

„Recidiva?”

„2004.”

„Și de atunci n-ai făcut nimic?” s-a răstit la mine doamna doctor Brândușa. În clipa aceea mi s-a precipitat sângele în vene, inima îmi izbucnea în piept și cu greu îmi stăpâneam palmele să nu riposteze. Idioato, nu am făcut nimic? Da, cu siguranță nu am făcut nimic dacă am mai trăit 4 ani când colegii tăi îmi dădeau 6 luni? Nu am făcut nimic dacă ei îmi spuneam că ăla va fi ultimul Crăciun și eu acum sunt studentă la psihologie? Nu am făcut nimic? Am intrat a treia la facultate, tâmpito, și am fost a patra ca medie în cel mai bun liceu din Brașov. Nu am făcut nimic? M-am trezit în fiecare dimineață la ora 6 să-mi iau cele 23 de pastile și fie că a fost iarnă sau primăvară, m-am dus la școală. Și am stat, daca nu toate cele 6 ore, măcar 4 pe zi. Și nu am lipsit de la nici o teză. Nu am lipsit decât la 4-5 chefuri în tot liceul și am 100 de prieteni pe puțin care dacă ar fi aici te-ar lua de păr și te-ar arunca pe geam. Cum poți să spui că n-am făcut nimic? Tâmpito, tâmpito....

Bineînțeles că nu am spus așa ceva. Deși în clipa am crezut că voi izbucni atât de tare încât va fi nevoie de doi gardieni să mă scoată din cabinetul ei.

„Ba da, am făcut.”

„Ce?” cu același ton, cu aceleași aere de superioritate. O înțeleg, doar m-am dus acolo să dau un shot de tequila, nu pentru că am cancer și ea e chirurg. Nicidecum, mă bucura faptul că sunt la spital, nu aș avea nevoie, nu?

„Tratamente și diete naturiste”

„Mda...” și-a dat ochii peste cap și a scos acest sunet ciudat pe care îmi venea să îl prind cumva, să captez undele astea sonore și să le materializez în ceva, ca să pot să-i dau una în cap cu „mda”-ul ei.

„Dezbrăca-te. Pantalonii și chiloții în cuier.”

„Și chiloții?” am întrebat eu nedumerită. Nu pentru ca aș fi o pudică, ci doar pentru simplu fapt că nu mai trecusem printr-un asemenea consult referitor la boala mea. Pur și simplu nu știam de ce. Trebuia să-mi explice, nu? Nu de asta e acolo? Nu de asta s-a făcut medic?

„Nu vreau...” am șoptit eu timid.

„Poftim?”

Mi-am dat seama că am zis o prostie și că o să-mi dau chiloții jos și ca o să mă așez pe masa aia îmbâcsită de atâta fum de țigară. O să o las să-mi facă ce vrea. Ce trebuie. De s-ar purta altfel. Nu ar putea să aibă puțină compasiune? Nu ar putea oare să imite măcar o ușoară umbră omenească pe chip? Nu mai este om? A stat prea mult cu bisturiul în mână și a spintecat prea multe burți de copii? De ce e atât de inumană? De ce se poartă ca o scorpie cu mine? I-am făcut ceva prin faptul că am cancer?

Examinarea fizică a fost stânjenitoare, dureroasă. A fost oribilă toată experiența. Și asta numai ”datorită” ei, a doamnei doctor Brândușa de la clinica Fundeni, de la etajul 3, chirurgie. ”Datorită” „dânsei” și a felului inedit de a trata pacienții...

Asta a fost ziua a treia. Azi am învățat că nu vreau să mai am de a face cu nici un medic, cel puțin român. Asta ar numi-o psihologii „psihoză”. Da, psihoză, din cauza domnilor doctori din această țară, cărora le mulțumesc că știu să se comporte cu un tânăr bolnav de cancer. Excepție face, bineînțeles, domnul Laza, care are sufletul încărcat de cele mai pure sentimente de iubire pentru pacienții lui și pentru ceea ce face. Mai sunt poate unii... doamna Bratu, chiar și doamna Dragomir, în toată răceala ei, știa să vorbească, să fie femeie, nu monstru, să zâmbească, să spună o vorbă bună. Doamna Dragomir nu m-a cunoscut într-o perioadă bună din viața mea. Sunt medici buni, nu trag linie. Nu vreau să generalizez. Dar sunt scârbită de asistentele însetate de șpagă, de doctorițele răutăcioase, de medicii care nu vorbesc și care nu au răbdare să-ți explice de ce naiba ai cancer, ce dracu trebuie să faci și cât mai ai de trăit.... Mulțumim, domnilor doctori, că ne ajutați să luptăm cu această boală!

Ziua 3

Ceea ce mă enervează atunci când trebuie să fac un drum spre București este trezitul devreme. Nu înțeleg de ce nu aș putea să plec la orele amiezii, să ajung acolo seara și să fac vizita la spital a doua zi, dezumflată, odihnită. Bineînțeles că nu mi-a convenit ora 3 jumate, la care a sunat ceasul și m-am trezit cam cu 30 de minute mai târziu. Mă surprinde faptul că am reușit să împlinesc toate tabieturile mele de dimineață. Spălatul pe dinți, cu mișcări circulare, începând cu cei de sus, din spate în față, așa cum sfătuiesc majoritatea pliantelor Colgate. Ața dentară, apa de gură. Fața am spălat-o avec le gel nettoyent de la Yves Rocher, căruia îi sunt fidelă de mai bine de doi ani. Mă tem totuși ca nu cumva să nu i se diminueze efectul asupra pielii mele, care probabil   s-a obișnuit cu substanțele componente, ceea ce ar face din formula sa astringentă, un simplu săpun lichid care usucă fața.

Nu îmi place să părăsesc casa fără puțină mascara pe gene, un contur subtil cu dermatograful negru în colțul ochilor și fără puțin blush în obraz. Dacă sunt bolnavă de cancer, nu trebuie să arăt asta. Și cu siguranță trebuie să atrag atenția de la burta asta imensă. Așa că voi profita de ochii mei negrii și de sânii micuți, dar fermi, de fundul meu rotunjor mai nou datorită kilogramelor în plus și voi încerca să arăt cât se poate de sexy. Astăzi am o stare bună. Deși m-am trezit devreme și dimineața sunt morocănoasă, deși mi-e lene să mă machiez și cearcănele astea au devenit imune la corector, nu pot decât să mă privesc în oglindă și să îmi repet de zeci de ori în gând că „atitudinea naște aptitudinea”.

Ora 5 fără un sfert. Mama a primit beep de la Olga. Ea și Ramona au ajuns în fața porții, putem ieși. Eu îmi iau geanta în mână, mama geanta ei și plasa cu mâncare. Mai dau o tură prin camera mea să nu cumva să-mi fi uitat portofelul cu actele sau telefonul. Noroc că nu a fost nevoie să-mi prezint cartea de identitate, pentru că nu o aveam în portofel. Era rătăcită pe undeva, împreună cu actele pentru facultate, lucru pe care l-am constatat abia când am ajuns acasă.

Drumul nu a fost atât de obositor cum mi-l aminteam. Poate din cauza „atitudinii” mele pozitive. Da, sunt optimistă, pentru că astăzi consult un chirurg, pentru că azi pot povesti cu cineva despre problema mea. Orele au curs încet și ne-am apropiat de București. Tare m-am bucurat când am aflat că doamna doctor Brândușa Aldea nu se afla în spitalul Fundeni, ci în clinica de oncologie. M-am bucurat pentru că știam clinica aia mai bine decât îmi știu propria-mi cameră, pentru că fiecare colțișor de acolo îmi amintește că lupt, că lupt pentru mine, că lupt pentru ei. Că trebuie să lupt, că nimic nu mă împiedică să fac asta. Că le-am promis. Că am jurat că voi învinge. Pentru că intrând în curte îi vedeam trupul subțiratic agățat de patul de spital, îi vedeam părul lung care acoperea venele spânzurate de branulă. Pentru că îi vedeam picioarele lungi ieșind din pantalonii de pijama. Pentru că o auzeam râzând. Pentru că îi simțeam mirosul și îi auzeam la fiecare adiere a vântului vocea puternică de copil.

Mă bucuram pentru că acolo mi-am ascuns într-o cutie la etajul 5 copilăria. Și pentru că sunetul cârjelor lui Răzvan încă bătea la ușa sufletului meu. Pentru că îl zăream încă pe Prichi fugind în urma lui. Pentru că... pentru că urma să pășesc din nou în clădirea asta însetată de copii bolnavi. Pentru că trebuia să pășesc cu grijă.

Am intrat. Holul, mirosea evident a spital. Cum aș putea să descriu mirosul acesta? Putin înțepător, probabil din cauza medicamentelor. Ușor sufocant, datorita căldurii amețitoare. Obositor, un miros molatec, care te îmbăta cu boala. Miroase din nou a moarte în jurul meu.

Aflăm că doamna doctor se afla la etajul 3. Eu și mama pășim din nou cu dreptul. Urcam scările. Eu râd mereu pentru că îmi place să păcălesc tristețea cu zâmbete. Și pentru că știu că aici au pășit și ei cândva și pentru că pereții ăștia mai poartă o licărire din viața lor. Un fir de păr căzut poate, o picătură de sânge impregnată pe podea, măcar o fișă cu numele lor. Lavinia Luca, Răzvan Olea, Elena Bobaru...

Holul de la etajul 3 este atât de urât. Nu e primitor ca cel de la 5. Ce prostii vorbesc! Cel de la 5 nu e primitor. E ca o șosea a iadului. Vezi lipiți de perete numai copii schingiuiți de boală. De cancer. De atâta cancer majoritatea zac în pat. E un hol pe care mamele se ascund pentru a-și șterge lacrimile, unde tații privesc din afară și pleacă. Holul de la 3 e poate mai sinistru prin absență. A copiilor? Nu știu. Parcă era în construcție spitalul. Cel puțin la chirurgie. Așa impresie mi-a lăsat. Tavanul părea rupt, căzut, încercat de niște muncitori dornici să-l dea jos și sa făurească altul. Vopseaua căzută se pregătea să fie înlocuită de alta. Numai oamenii care așteptau la ușă îmi aduceau aminte că spitalul nu e în renovare, ci în plină zi de consultații.

Nu mai aveam răbdare să intru. Trebuia cu orice preț să pășesc pe ușa aia și să aflu că mai am atâtea șanse să mă fac bine. Voiam să intru acolo și să găsesc măcar un zâmbet, o pereche de ochi care să nu mă sperie și să-mi făgăduiască că va fi bine. Mâini care să mă înțeleagă, care să știe că am cancer. Mare de tot mi-a fost mirarea când am pășit pragul și am dat cu ochii de trei dame, una mai machiată ca cealaltă. Două cu halat și alta fără. Cea fără era machiată ca o domnișoară dornică să satisfacă bărbați pentru bani. S-a retras în câteva minute după ce m-a măsurat din priviri de sus până jos și după ce și-a dat genele peste cap.

Una stătea jos și trăgea dintr-o țigară, uitând poate că ne aflam într-un spital, mai cu seamă într-un spital de oncologie și mai ales într-un cabinet de consultații. Din prima clipă mi-a fost scârbă de urmele rujului ei lăsate în capătul țigării, de fumul acela ucigător, de chipul ei pictat ca la carnaval. Vedeam de la 3 metri cum i se adunase machiajul între cutele genei superioare. M-a îngrozit să o văd ridicându-se de pe scaun și să descopăr o statură impunătoare, amenințătoare poate, care sa apropia de a treia doamnă. Aceasta purta o fustă mult prea scurtă pe sub halatul alb și mă privea cu atâta dezgust de parcă aș fi venit acolo să-mi taie capul pentru că am ucis trei copii.

„Când ai aflat?”

„În 2002.”

.......
continuarea maine