De ce sa scriu? Mai
pot sa scriu oare? Cand plang spun uneori lucruri asupra carora meditez mai apoi...si
ma gandesc de ce nu le-am trecut pe o foaie? De ce le-am lasat sa se stinga pe
obraji, de ce nu le-am scris undeva, sa ramana...pentru ce sa ramana? Pentru
cine? Ce sa fac apoi cu gandurile mele, cu suferintele? Daca nu eu, atunci pentru
cine, cine, ce ar face cu ele? Le-ar citi si mai apoi ce ar spune, ce ar face?
Si-ar aprinde o tigara, ar bea un pahar de apa? Ar inchde foaia, linkul,
fereastra calculatorului, ar deschide fereastra camerei? Ar plange, ar zambi?
Ce ar face persoana aia dupa ce mi-ar cunoste gandurile?
Si cum, cum sa le scrii pe o hartie
cand tot ce poti sa faci e sa iti storci ochii pe marginea patului, cu mainile
si picioarele ingehtate de spaima, de durere, de groaza, de teama, de
suferinta. Cum sa mergi pana la birou si cum sa pui mana pe pix, pe tastatura?
Cum sa faci sa te ridici cu toata durerea aia grea in suflet, in ochi? Nu faci
hernie?
Zeci de secunde bolnave, scrancete,
fiori. Camera e prea mare si prea grea pentru acest trup. Obiectele sufoca,
sunt grele, eu nu mai am loc sa respir. Organele mele sunt mari si ma sufoca si
caut un fermoar ceva la baza gatului, sa il deschid si sa ies din costumul
asta. Nu mai vreau rolul asta. Nu mai vreau sa il joc. Nu mai vreau nici o
scena, nici un scenariu, nici o poveste. Vreau sa scap de costumul asta si de
toate gandurile si si
uferintele lui. Si
de forma lui...de culoarea lui...de textura lui. Toate atat de scarboase. Sa
desfac fermoarul si sa ies. Spre libertate, sa ma simt libera. Sa nu simt de
fapt. Sa nu mai gandesc, sa nu mai simt, sa fie...altfel. sa zbor, sa exist
neexistand, sa exist detasata de spatiu si de timp, de orice coordonat bolnav,
detasata de lumea asta si de corpul acesta suferind. Departe de boala.
Sa plec pe Marte? fara mama?
„Unde sa ne mai
ascundem cand fugim de noi? In jur e pace, nu-mi place, in suflet port un
razboi”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu