Ziua 89 Şi, dacă ţi-aş spune că m-am îndragostit de un copac, ai crede că sunt nebună?

Cel mai frumos moment al unei zile este pentru mine dimineaţa, nu atunci când mă trezesc, ci dimineaţa, pe la ora 10-11, când începe soarele să încalzească uşor feţele pământenilor grăbiţi spre şcoală său serviciu, care fug, care stau, care aşteaptă, care se plimbă, care se joacă. Îmi place soarele de dimineaţa pentru că te face să îţi ridici capul spre el, te face să îţi doreşti atingerea lui, îţi dăruieşte atâta energie! Şi căldura Tatălui coboară prin razele lui către tine. Îmi place să mă opresc pentru câteva clipe în parc, să las capul pe spate şi să uit de trecatorii grăbiţi. Rămân acolo, îmi opresc timpul în loc şi închid ochii. Îmi las faţa albă să se hrănească cu lumină. Îmi las mintea să se deschidă, să primească, îmi las pieptul să se înalţe atunci când inspir aerul rece al dimineţii. Mă las purtată de raze, de vântul uşor de toamnă, de gânduri. Ignor zgomotele maşinilor, claxoanele de la semafor, pietonii agitaţi, lucrătorii de la primarie. Nu îmi mai pasă de nimic. Aş sta aşa o veşnicie. Eu, soarele, razele, vântul şi copacul. Copacul meu.

Lânga copacul acesta mă opresc de fiecare dată. Mă înţelege, mă priveşte cu drag, se emoţionează pentru că ştie când mă apropii de el, îşi dă crengile la o parte ca razele să ajungă la mine... simt uneori că ar vrea să se aplece spre mine şi să mă sărute pe frunte. Dar are crengile mult prea grele şi buzele prea aspre. Uneori îi e teamă să nu mă rănească la adierea vântului, să nu cadă o ultimă frunză pe faţa mea şi să nu cumva să mă zgârie.

Prima oară când l-am vazut era început de toamnă, când toţi copacii sunt care mai de care mai mândri. Unii se înroşesc, alţii se îngălbenesc, unii sunt portocalii, alţii sunt căpoşi şi nu vor să ia parte la ritual, rămânand mai mult timp verzi. Iar, dupa câteva săptămâni de spectacol, încep şi se scutură de frunze, rămân goi şi înfriguraţi, rămân singuri, ruşinaţi. Parcă nimeni nu mai are timp să culeagă frunze, parcă nimeni nu îi mai priveşte.

Copacul meu a fost printre primii care s-a scuturat de frunze. Nu stiu cum, s-or fi certat între ei şi s-or fi suparat. Mă întreb dacă nu a îngălbenit primul de la atâta cearta cu frunzele alea multe şi mici. Îmi amintesc că era dimineaţă, aşa cum îmi place mie. Era o dimineaţă caldă de toamnă, cred ca aveam paltonul pe mână, doar o eşarfă la gât, cu care îmi era oricum prea cald. Am simţit nevoia să mă opresc în dreptul lui, pentru că acolo erau razele făcute pentru mine, acolo trebuia să îmi primesc eu doza de bucurie. Acolo am închis ochii pentru a nu ştiu câta oară ca să mă îmbăt cu lumină, dar, acolo, i-am deschis pentru prima oară ca să primesc mai mult. Mângâiere. Iubire. Înţelegere. Un zâmbet.

Mii de frunze galbene, roşii, maro, verzui, portocalii, în toate nuanţele erau la picioarele mele. Mii de frunze care foşneau la fiecare mişcare pe care o schiţam. Mi-am înălţat privirea, de data asta, nu pentru soare, nu pentru lumină. Ci doar ca să îl privesc. Copacul meu drag, doar tu ai mai ramas să mă înţelegi, să mă cunoşti, să vrei, să ştii. Copacul meu înalt şi drag.

De atunci trec de cel puţin două ori pe zi pe lângă el, o data la dus, şi altă dată la întors. Ne jucam ca doi adolescenţi. Schimbăm priviri, ne zâmbim timid. Eu îmi încetinesc pasul, şi îl privesc altfel decât pe ceilalţi copaci. El roşeşte. O singură data m-am uitat la o tufă de pe aleea parcului şi şi-a întors supărat privirea. Ar vrea să îi fiu fidelă, mi-am spus.

Nu ai de ce să te temi, copacul meu drag, la poalele tale mă închin. Lângă tine respir cu adevărat, lângă tine trăiesc. Doar lângă tine soarele străluceşte pentru mine.

Şi, uite aşa, m-am îndrăgostit de un copac.                                             Daria