Bocancii Andronei

Bocancii Andronei

          Bocancii scârţâiau la atingerea zăpezii. Zgomotul ăsta o înnebunea. Un sunet subţire, înalt, puternic. Bocanci afoni. Se repeta de fiecare dată când punea piciorul pe zăpadă. Fiecare pas cu zgomotul său, de fiecare dată mai asurzitor, mai strident, mai obositor. La fiecare pas, simţea că întoarce în urma ei mii de priviri, deşi strada era goală. Parcă ieşeau şi spiritele celor îngropaţi în cimitirul din deal, ca să o mustre pentru gălăgie. Ferestrele se închideau singure ca să îşi ferească stăpânii casei de zgomotul bocancilor ei. Zăpada muşca din asfalt atunci când Androna călca pe ea. Nu de durere, ci din cauza gălăgiei. S-ar fi topit zăpada săraca, dacă ar fi avut îndeajuns soare, numai să nu mai audă bocancii Andronei.

          Totuşi, continuă să păşească. Având capul plecat, apăsă poarta, care scoase şi ea un zgomot puternic, ameninţând să trezească întregul cartier. Faţa ei palidă era acum pătată cu rozaliu în obraji. Închise poarta în urma ei şi se opri pentru două secunde. Ca în fiecare dimineaţă, nu era sigură dacă a încuiat uşa. Să se întoarcă? Parcă totuşi a încuiat-o. Imposibil să o fi lăsat deschisă. Nu are rost să se întoarcă din drum, sigur a încuiat uşa. Dar geamul? Parcă şi geamul.

          Îşi scoase mănuşa roşie de pe mână, pentru a putea manipula butoanele fragile ale mp3-player-ului. Un obiect atât de mic, care conţine sute, mii de biţi de informaţie. O mică fereastră spre altă lume, cu alte zgomote, unde nu se aude pe sine aşa cum este, unde poate fi aşa cum îşi doreşte, o „ţară a minunilor” pentru Androna, un tărâm departe de acesta, fără oameni, unde sunt doar gândurile ei, gata să îi coloreze imaginaţia.

          În fine, începu să urce dealul, cel mai scurt drum spre facultate. Cu paşii rari, mărunţi, dar gălăgioşi, din cauza bocancilor. Încet, pentru că oricum a plecat mai devreme către facultate. Încet, pentru că oboseşte mult prea repede, încet pentru că se ascunde, pândeşte, nu vrea să fie văzută, nu vrea să fie remarcată. Măcar încă 20 de minute să stea liniştită, cu gândurile ei, fără să trebuiască să zâmbească mereu şi să fie prietenoasă, măcar puţin să nu o vadă nimeni şi să nu vadă pe nimeni.

          Îşi puse căştile în urechi. „Salut, c'est encore moi/ Salut, comment tu vas?/ Le temps m'a paru très long/ Loin de la maison j'ai pensé à toi...” Melodia asta a înghiţit zgomotul bocancilor. Paşii ei erau acum tăcuţi, puţin obosiţi de la urcare. Cânta alături de Joe Dassin cu vocea ei interioară, mult mai melodioasă decât cea reală, care falsează fiecare notă şi care stâlceşte cuvintele franţuzeşti. În mintea ei există o voce sublimă, de domnişoară, care cunoaşte notele muzicale şi care tratează cu delicateţe fiecare „r”, fiecare vers în parte. Iar în mintea ei, melodia capătă grandoarea unui concert. Unde ea este pe scenă şi cântă, umplând ochii din sală de lacrimi. Fără microfon, reuşeşte să pătrundă în sufletele tuturor. Fiecare sunet este articulat cu delicateţe, ca şi cum ea ar fi o franţuzoiacă. Parcă şi chipul ei capătă în lumina reflectoarelor trăsături franţuzeşti. Nasul este ceva mai subţire decât în realitate, iar gâtul este mai lung. Părul are o nuanţă mai deschisă şi câteva şuviţe uşor ondulate la vârfuri cad peste faţă, din coada de cal prinsă pe o parte. Talia este infinit mai subţire, iar degetele au căpătat lungimea şi delicateţea unei artiste care şi-a petrecut întreaga copilărie cântând la pian. Mişcările sunt acelea ale unei feline. Sau poate se aseamănă, mai degrabă, cu floarea-soarelui la atingerea razelor luminoase ale astrului? Paşii ei sunt mărunţi, iar picioarele îi sunt acum mai lungi, mai subţiri. Poartă un pantof cu toc jos şi cu o fundă în faţă. Culoarea fundei este aceeaşi cu bretelele rochiei şi cordonul care îi încinge talia. Rochia de un bleumarin deschis capătă nuanţe de verde smarald şi turquoise atunci când reflectoarele se rotesc ameţitoare pe scenă. Numai chipul îi rămâne de un alb pur, indiferent de mişcările luminilor. Iar ochii, ochii cântă şi ei, împreună cu glasul cristalin care umple sala.

          Ei, şi dacă nu ar fi această artistă minunată pe scenă, este, în cel mai rău caz, domnişoara care a inspirat versurile. O tânără de 17 ani, cu breton tăiat drept, la linia sprâncenelor. Un breton gros, care îi scoate în evidenţă ochii negrii şi zecile de pistrui cărămizii care se preling de pe nasul mic. Buzele sunt pline şi mereu umede. Urechile sunt lipsite de bijuterii şi se ascund sub un păr lung şi drept, care cade până spre umeri. Umerii sunt micuţi şi uşor lăsaţi. Este o fată delicată, fragilă, poate tot o franţuzoaică. Da... sigur o franţuzoaică, o frumuseţe gen Jane Birkin, care să inspire şi să seducă bărbaţi de seama lui Serge Gainsbourg.

          Trei melodii de-ale lui Joe Dassin i-au luat de data aceasta să urce şi apoi să coboare dealul dinspre parc. Două chipuri, două fete. Două franţuzoaice, una artistă, cealaltă muză. Două chipuri atent creionate de dorinţele ei şi iată că dealul a fost învins, fără să mai audă greutatea bocancilor sau gemetele zăpezii. Ajunsă pe trotuar, în faţa trecerii, ezită să traverseze strada, dar prinse curaj amintindu-şi de bara poziţionată cu 10 metri înainte de trecerea de pietoni, pentru a face maşinile mult prea grăbite să încetinească. Aşa că, se uită bine în stânga şi călcă sigur pe primul dreptunghi alb al trecerii de pietoni. Încă unul, încă unul, şi se trezi teafără pe partea cealaltă a trotuarului. În urma ei, lăsase şaisprezece dreptunghiuri albe, atent desenate pe asfalt, două autobuze aglomerate care aşteptau să plece, un taxi şi două maşini, una roşie şi una gri. O Dacie veche şi un Opel. Un şofer nervos, o doamnă isterică, prea mulţi liceeni gălăgioşi în spatele autobuzului. Lăsase în urmă oameni, culori, forme, fantezii. Pe partea acesta a trotuarului este mai aproape de realitate. Aici este la jumătatea drumului dintre facultate şi casă. Franţuzoaicele, cordonul rozaliu al rochiei, pantofii cu toc, toate trebuie să rămână pe partea cealaltă.

          Între timp, începuse să ningă. Fulgi mărunţi se topeau pe buzele moi ale fetei, încercând parcă se le trezească. Se uită la ceas, de teamă ca nu cumva imaginaţia şi fanteziile ei hrănite de muzica franţuzească să nu îi fi încetinit prea mult ritmul. Dar nu, nu exista pericolul de a întârzia. Din contră, ca de fiecare dată, avea sa ajungă prea devreme la facultate. Cum, nici ea nu ştia, mereu parcă plutea pe un nor, în afara spaţiului, în afara timpului. Se urca acolo, pe norul alb şi moale, cu bocancii în mână, ca să nu îl jignească, iar acesta o purta spre şcoală, printr-o lume inedită, o lume doar a ei. Traversă parcul încet, mulţumită de timpul generos care îi îngăduia să mai viseze puţin. Dansa acum în sinea sa pe notele muzicale. Sau pe norul pufos? Parcă îi simţea ghemotoacele de vapori gâdilându-i tălpile. Se opri puţin la copacul ei, care era acum dezbrăcat de frunze şi care o privea străin de data aceasta. Ar fi vrut să îl invite la dans, să se bucure împreună de minutele dăruite de domnul Timp în această dimineaţă. Copacul ei nici măcar nu o privi. Se gândi că nu o mai recunoaşte. Poate din cauza căciulii care reuşea să îi acopere o treime din faţă. Sau poate din cauza nasului înroşit de la frig? Nu se întristă; o fi îngheţat şi bietul ei copac. Or fi îngheţat şi amintirile lui odată cu tulpina şi crengile. Dragul ei copac, încă puţin mai trebuie să aştepte. Are să vină primăvara şi o să se dezmorţească. Şi tulpina, şi crengile, şi amintirile lor.

          Îl mângâie cu mâna şi plecă mai departe. Oameni. Oamenii erau mai mulţi acum. Din ce în ce mai mulţi. Şi mai grăbiţi. Ignoranţi. Egoişti. Singuri. Se mişcau asemeni unor marionete ghidate de un vrăjitor, care stă agăţat undeva, printre crengile îngheţate ale copacilor, şi care îşi bate joc de ei. Oricât de repede s-ar mişca, tot vor avea să întârzie la serviciu. Vrăjitorul trage sfoara înapoi. Oricât ar fi de atenţi, măcar doi se vor ciocni între ei. Măcar de şi-ar întâlni o fată şi un băiat privirile, aşa dimineaţa ar fi protejată de răceala şi indiferenţa oamenilor.

          Ajunsă la semafor, acesta îşi preschimbă brusc verdele în roşu. Evident, pentru pietoni. Nu-i nimic, are timp. Nu va întârzia. În mai puţin de două secunde, se adunaseră oameni în jurul ei; şi continuau să se adune. După 30 de secunde de culoare roşie, semaforul hotărî că este rândul pietonilor să îşi continue drumul. Oameni. Aşa de mulţi oameni erau acum la semafor! Două armate, gata să se ciocnească. Unul cu diplomat negru şi palton lung, din lână groasă, care vorbea la telefonul mobil. Trei liceence de vreo 14-15 ani, cu pantalonii gri de stofă ieşind din paltoane. O bătrână cu plasa goală, merge la cumpărături dis-de-dimineaţă. Pe cap, poartă un fes croşetat, de un gri închis, iar la gât, poartă o eşarfă vişinie. Un băiat cu părul lung, îmbrăcat în piele, care ascultă muzică la căşti. Cu siguranţă, nu asculta Joe Dassin. Poate Judas Priest sau Iron Maiden. Două domnişoare pe tocuri şi cu gecuţe puţin cam subţiri pentru cele 12 grade sub 0, dar care se ţin bine de braţ şi de mapele negre şi subţiri. Cu siguranţă, studente. Sunt înalte, frumoase, au încredere în ele. Desigur că au genele date cu rimel negru şi părul vopsit. „Armata” Andronei înaintă dinspre parc, hotărâtă, în stradă, pentru a ajunge pe cealaltă parte, la Modarom, de unde plecă altă „armată” de oameni. Un băiat cu un câine labrador, un cuplu tânăr, un băieţel de vreo 8-9 ani, cu un ghiozdan mai mare decât el, un bătrân cu nepoţica de o mână şi cu gentuţa ei în cealaltă. Atâţia oameni. Grăbiţi. Două armate care nu vor lupta între ele, care nu vor lupta împreună, ci fiecare ostaş va lupta pentru el însuşi, pentru o clipă câştigată în drum spre şcoală sau spre serviciu. Toţi luptă pentru timp.

          Ieşită din muşuroiul semaforului, Androna trecu pe lângă băncile îngheţate de lemn şi înaintă spre liceul Unirea. O clădire mare, galbenă, impunătoare, care îneacă zgomotul monoton al claxoanelor dimineţii cu voci de copii gălăgioşi. Ferestrele sunt toate deschise pentru a spune lumii întregi câtă tinereţe se află acolo. Androna aruncă o privire la maşinile parcate. Erau de toate culorile. Albastre, verzi, roşii, negre. De cealaltă parte a străzii, însă, numai maşini albe. Taxiurile, care îşi aşteaptă clienţii de la primele ore ale dimineţii. În faţa liceului, de asemenea maşini multe, modele mai vechi, două-trei modele noi. Toate aliniate, aşteptând cuminţi să treacă cele 7 ore de curs.

          Facultatea ei, după colţ. Nu mai trebuie decât să traverseze strada şi să îşi picteze un zâmbet larg pe buze. Să îşi scoată din buzunar două luminiţe, una pentru un ochi, cealaltă pentru celălalt ochi, două luminiţe asortate la zâmbetul de astăzi. Azi, la fel ca în fiecare zi, îşi va înveseli colegii, va spune glume, va sări prin curtea facultăţii, va cânta fals, aşa cum cântă ea de fapt, va râde, va juca rolul la fel de bine ca în celelalte zile. Nici astăzi nu va lăsa durerea să iasă la suprafaţă, să îi rideze faţa, să îi ofilească zâmbetul, să îi întunece părul. Va trebui din nou să lase „r”-urile franţuzeşti, norul şi copacul ei, scena, luminile, pentru a lua parte la parada vieţii cotidiene. Aceiaşi profesori, aceiaşi colegi, aceleaşi foi îndoite, acelaşi pix şi aceeaşi bancă. Toate o aşteaptă pe ea.