din scrierile Dariei

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară și căldura unui așternut moale, să îmi cufund capul în multe perne și să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluș care se cufundă în sacul sîu amniotic. Îmi place să casc larg și să lăcrimeze ochii. Nu de tristețe, nu de bucurie. Doar așa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcție sau alta. Îi văd agitați și albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toții la destinație. Parcă ar fi o intersecție din New York. Mulți, mulți. Marunți. Mici. Gălăgioși. Stau în pat și mă simt cuprinsă de o senzație ciudată, o combinație între relaxare și mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus și în jos pe suprafața corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune și lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe și îndraznețe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema