Viata cauta sa ma atraga aratandu-mi tot felul de dimineti, cu tot felul de culori si mirosuri, cu mii de nuante de verde si de albastru, de portocaliu si galben, nuante de gri uneori, agatate de inaltul norilor, tot felul de nori, tot felul de voci si de zgomote. Viata este o ca femeie usoara care isi schimba pantofii si rochiile dimineata de dimineata si seara de seara.
Dimineata se incapataneaza sa ma trezeasca, sa ma faca sa respir, sa deschid ochii. Isi intinde degetele si ma zgarie pe ochi cu unghiile lungi si date cu oja. Uneori in nunate de verde, alteori albastru, portocaliu sau galben. Ghiarele diminetii imi zgarie ochii pana imi sangereaza visul, cedez si ii deschid. Ii deschid deodata cu nasul si cu celelalte simturi ale mele, se deschid toate organele mele odata cu ochii. Organele mele, amortite, sunt imbatate de culori si mirosuri, de zgomote, de voci si de oameni. De minute care se scurg si clipe ce trebuiesc parcurse intr-o anumita ordine. Nu le pot lasa, nu pot sa ma invaluie in betia asta de arome, ochii mei nu pot fi beti, si nici nasul meu, limba si gura mea nu vor fi pacalite si imi voi ridica capul de pe perna moale. Parul se trezeste si el, mai lenes,si se ridica de pe perne, se aduna in jurul unui miez, fugind spre mine la fel ca un catel, ce fuge spre tata mamei lui. Parul meu e lenes dimineata, e lenes si mai oboist decat seara. La fel si spatele, picioarele. Tot trupul este amortit si greu, iar sangele o ia razna. Dupa ce a clocotit 8 ore asemeni unei supe in crestetul meu, acum se raspandeste cu viteza si imi umple polonicele extremitatilor, mi se incalzeste nasul, mi se topesc obrajii, mi se abureste inima, care incepe sa bata mai tare. Cu mai multa forta, cu mai mult efort, tot incercand sa adune inapoi sangele pierdut, sa il recicleze parca.
Creierul meu e infometat si se grabeste, hranindu-se cu zgomotele din jur si se irirta. Se loveste de vocile care sunt prea puternice la ora aceea, se impiedica in zgmotele masinilor de afara, se ineaca cu zumzetul unei drujbe de la casa de alaturi, si scuipa, scuipa cocoloase de vise amarate si zgomote nefericite ale diminetii. Uneori isi vomita gandurile pe fetele si urechile celor dragi si apoi se retrage in racoarea gandurilor sale. Alteori tine post si ignora pana si sunetele familiare, “buna-diminetile” celor din casa, trece pe langa ei si pe langa ele ca o fantoma. O fantoma care se face simtita, deformand spatiul si timpul, dar asupra careia nici timpul si nici spatiul nu mai au nici o putere.
Apoi caldura, particulele de iubire ce zumzaie asemeni unor tantari inghesuindu-se la peretele unei vene mai voluminoase… si iarasi zgomote, si lumini, culori si voci. Si iarasi timp si ore, si clipe, si o zi…si inca un rid si inca o viata. O dementa crunta imi amentinta creierul prost si infometat, dependent de mancarea vietii, de mirosurile si culorile, de zgomotele diminetii. Un creier infometat care e gras de la atata viata si care totusi mai vrea si mai gusta din toate, un creier sedentar, dar care pofteste la orice miros, la orice gand sau idee, si care cerseste zvonuri, barfe, informatii, care intreaba in jur si plange la spectacolul lumii cu durere asemeni inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu